Prejba Voinesita, remarcare muntii Lotrului. Adrenalina cu ciobanesti si cina festiva la stana

De obicei, la munte, ziua începe mult prea devreme pentru mine. Şi degeaba. Egoistă din fire renunţ la frumuseţile răsăritului pentru câteva minute spre jumătăţi de oră de somn. Păcat că alţii nu renunţă şi nici nu îşi aud ceasul când sună. Aşa că eu deşi nu doresc a admira răsăritul de la ora 5 – 6 dimineaţa mă trezesc, zgâlţâi inculpaţii şi mă culc la loc bombănind.

Dimineaţa lui 17 august 2013 n-a ieşit din tipare. Liniştea Prejbei s-a terminat vremelnic cu coate date fix în coaste fotografului din dreapta întrebându-mă unde am greşit aşa în general. Că în particular îmi ştiu erorile. Am aţipit instant după sfârşirea croşeului şi am deschis ochii când soarele ar fi trebuit să fie de o suliţă pe cer doar că era cam înnorat şi vârful suliţei puţin cam bont.

Momentul cafeluţa a trecut prea repede, ca o fâlfâială de geană. Încă mă întreb după atâtea luni dacă am visat sau chiar am băut-o. Îmi aduc în schimb aminte răcoarea dimineţii, cam strângea de spate. Grăbim plecarea. Cât ai zice hop eram în vârful dealului salutând Prejba de la înălţime. Cu roua sfârâind pe bocanci facem schimb de numere de telefon. Just în case. Şi pornim la drum în ritm alert. Vorba cântecului, în alertul nostru pas de raţă. Şi câtă treabă aveaaaaam… vai de pensulele noastre. Academic vorbind.

Obiectivul zilei: Bandă albastră de la Prejba spre Voineşita. Traseul remarcat (Cabana Prejba – Măcica – Tomnatec – Dealul Panta – Vf. Voineşita) face legătura cu creasta principală a Lotrului, cu obsedanta bandă roşie refăcută anul trecut tot de Asociaţia Montană Carpaţi.

Bună de dimineaţa!

Cabana Prejba

Voluntari în Carpaţi

un cal frumos

Iniţial eram repartizaţi în echipe de doi, de toţi şase fiind. Doar că pe drum s-a lucrat puţin la reorganizare. Din cauză de frică şi ineficienţă. Închipuiţi-vă o echipă formată din două persoane din care una eu. Mare meşteră în nimic, la îndemânare adicătelea. Nu mă desconsider dar reputaţia mă precede. Pe lângă că am două mâini stângi îmi e frică inclusiv de umbra mea. Zicere confirmată. Momentul de panică ruşinoasă s-a întâmplat în Măcin. Încercam să culeg nişte beri puse la rece într-un izvor.  Obosită, puţin dezhidratată şi ştiind că sunt singură pe un perimetru de câţiva metri pătraţi am încremenit la vederea unei siluete reflectate în apă. După câteva secunde m-am liniştit. Semăna îngrozitor de bine cu mine. Şi mă şi imita ingrata apariţie. Iar mama n-a avut gemene. I am the one and only.

Dăm deoparte momentul reflexiilor şi ne întoarcem la treburile noastre. Trupa de pitici s-a divizat inegal din punct de vedere numeric dar dacă ar fi să iei dragostea de munte… toţi un suflet. Echipa de patru trebuia să îşi înceapă treaba de la poalele Tomnatecului înapoi spre Prejba. Echipa de supereroi, doar doi, Emi&Pablo, un fel de Batman şi Robin (în cazul de faţă amândoi sunt Batman) începea de sus din Vf. Voineşita până la poalele Tomnatecului. De ce Batman. Pentru că sunt imbatabili.

Cu pas iute şi fără pauze am parcurs întâi o pajişte aproape de lizieră pădurii, apoi un pâlc măricel de conifere, iar o păşune unde ne-au lătrat câţiva câini (i-au stăpânit ciobanii şi nu ne-a fost frică) iar am străbătut o pădure de conifere, iar am dat în pajişte acum în culmea Vaca pe care am coborât-o tot pe lângă liziera pădurii până în curmătura Măcica. Din curmătură poteca a început să urce întâi domol prin pădurea de molid şi apoi mai dihai prin pajiştile Tomnatecului.

Stâna în care la întoarcere ne vom simţi ca acasă

Tranşee din primul război mondial

Tomnatecul

discuţii serioase, planuri de bătaie

plimbare prin frumoasele păduri ale Lotrului

câte doi, câte doi

încolonarea

De pajiştile Tomnatecului n-am avut parte. La ieşirea din pădure ne-am despărţit de Emi şi Pablo. După un “la revedere” scurt au iuţit pasul şi mai mult ca să nu zic că aproape fugeau la deal. Aveau ceva de mers până în vârf la Voineşita plus că nu ştiau bine drumul. Munca lor era un fel de 2 în 1, recunoaştere şi remarcare. Întâi trebuiau să găsească ce aveau de remarcat şi abia apoi începea munca. Remodelat poteca cu maceta şi toporişca (deşi ar fi fost nevoie şi de drujbă), raşchetat şi periat copacii iar la sfârşit pictat. Cam multe pentru o zi de lucru, nu credeţi? Oamenii care se înhamă la astfel de munci merită felicitări din plin. Mă întreb ce-ar face dacă ziua ar avea mai mult de 24 ore.

Că eu ştiu ce am făcut alături de cei trei companioni. Pentru început am servit o gustare frugală, timp în care am făcut şi planul de bătaie. Eu cu Andy o echipă (perie, alb şi albastru), Alina şi Bogdan altă echipă (perie, alb şi albastru). Planul s-a schimbat după primii copaci. S-a trecut la o singură echipă. Bogdan cu peria şi şablonul, Alina cu albul, Andy cu albastrul şi eu… eu cu pozatul. Şi indicatul, ceea ce m-a obosit peste măsură. Ori mă întorceam să văd dacă va fi vizibil marcajul pe un anume copac ori o luăm înainte tot pentru a mă asigura de vizibilitatea muncii noastre. Uite aşa am făcut traseul de două ori şi mă durea şi gura la final. “Mai la stânga, mai la dreapta, mai sus, mai jos.. nu ăla, celălalt cu mai multe ramuri. Nu e bine, nu se vede. Acum da, e perfect – şi din avion se observă.” Bonus m-am ocupat şi de întreţinerea bunei dispoziţii a coechipierilor, cu bancuri şi întâmplări haioase, că nu duc lipsă de ele.

Până în Curmătura Măcica deja echipa îşi făcuse mâna iar eu îmi dresesem vocea de câteva ori. Treaba mergea ca unsă. Mai greu cu găsit şevalet să ne exprimăm artisitic. Ah, ce bun ar fi fost un stâlp indicator, o săgeată ceva. Uite, uite. Ce bucurie. Un copac uscat în the middle of nowhere. În sfârşit ceva mai la înălţime că în rest am colorat din trei în trei toţi bolovanii întâlniţi. Nu e rău nici aşa dar iarna când se acoperă totul cu zăpadă se cam dezorientează turistul. Adio siguranţă montană în perioada hivernală. Ca tot ziceam: Ah, ce bun ar fi fost un stâlp indicator, o săgeată ceva. Dar n-a fost spate să îl care de data aceasta. Poate la anul o să fie mai mulţi voinici.

După atâta pajişte a urmat o pădure faina, cu copaci numa’ buni de semnalat traseul, adică a urmat rost de ceva muncă. Ca să ne facem curaj am început cu o pauză mică de tras sufletul dar mai ales de mâncat afine. Până şi eu care nu-s fan fructe în general am cedat tentaţiei. Afinele mari, unele de dimensiunea unei boabe de strugure, m-au convins că până la incursiunea în Lotrului n-am ştiut ce-i bun.

Revenind la scopul incursiunii noastre în Lotrului, adică remarcarea, dacă la dus porţiunea împădurită a părut scurtă (eram în galop) la întoarcere timpul de parcurgere s-a triplat. Cu folos. În urma noastră poteci mai sigure am lăsat. Cel mai greu era la intersecţii unde săgeţile erau la putere. Unghiul nu ne ieşea mereu cum vroiam dar din fericire numa’ raportor n-are montaniardul în rucsac. Cum eu eram cu gura şi cu aparatul mi-am permis să am şi viziuni artistice. Victime: câteva ciuperci pe cât de nevinovate pe atât de otrăvitoare, o inimă a pământului şi viciile de zi cu zi.

 

Important e să fie vizibil da?

Cu găleata-n mână

întâi periem, ca să adere vopseaua

apoi albul cu şablon

şi pe final o tuşă de culoare dar nu cum vrea artistul 🙂

Aaaah, am obosit de la atâtea indicaţii

ne dăm silinţa chiar dacă nu merge cu şablonul

Trebuia 1,2 grade mai spre S-S-E 🙂

Inimioară pentru Moni

Vicii in orice condiţii

Trecuseră cinci ore de când ne despărţisem de Emi şi Pablo şi aproape 9 ore de când plecasem de la Prejba. Oboseala începea să îşi spună cuvântul. Pădurea se terminase, deci puteam să grăbim pasul spre casele noastre. Bogdan a luat-o înainte la deal iar Andy şi Alina au rămas puţin în urmă concentraţi la un bolovan pe care îl ferchezuiau de zor în alb albastru. Eu eram între ei puţin pleoştită. Din această stare m-au scos într-o milisecundă lătrăturile neprietenoase ale unor ciobăneşti cărora le intrase Bogdan în raza vizuală. Cei doi Van Gogi păreau că nu mai termină, câinii lătrau de zor. Un adevărat spectacol se desfăşura şi eu eram aleasă să îl urmăresc din primul rând. De fapt mai rău, participam activ.

Cel mai grav era faptul că dulăii nu erau chemaţi de cioban. Nu i-am înţeles atitudinea atunci şi nici acum după atâta timp nu pot. Pe lângă că nu îi liniştea au fost momente în care am simţit că i-a asmuţit asupra noastră, lucru care nu îi face cinste. În ciuda condiţiilor vitrege şi cu colţi ne-am desfăşurat activitatea. Puţin mai stresaţi dar cu aceleaşi rezultate. Nu ne-a tremurat şablonul nici măcar un milimetru. Atâta devotament pentru cauză mai rar. Cu cât lătrau blănoşii mai tare cu mai mult spor prindea vopseaua.

 

Sus în deal e o casă

Voluntariat in Carpati!

Bogdan şi ameninţarea

Vopsisem regulamentar copacul, drumul dăduse colţul, câinii nu se mai auzeau. Aproape ne relaxasem, se cerea o pauză. N-apucăm să zicem pauză de două ori că vedem la câţiva zeci de metri în spatele nostru într-un nor de praf ceata de lătrători ce alerga ca la cursele de ogari. Noi eram iepurii. N-am mai judecat atunci, primul bolovan găsit l-am luat în mână şi am zis în gând. “La cât sunt de nervoasă vă muşc de bot dacă nu vă nimeresc cu pietricica asta.” Pietricica cântărea pe puţin un sfert spre juma de kil dar mă simţeam în vână. Pe cât de repede au venit pe atât de repede s-au retras. Sigur îmi simţiseră furia. Glumesc bineînţeles. Probabil i-a trimis nesimţitul de cioban în recunoaştere şi i-a rechemat după ce a băgat frica-n noi. Trebuie să îşi umple şi dânsul zilele cu ceva, să nu se plictisească.

Odată depăşit momentul chiar am luat o pauză. Care nu s-a dovedit atât de liniştită pe cât o vroiam. Scotoceam în rucsac după ceva, nu mai ştiu ce. Simt ceva vâscos. Scot mâna din rucsac în slow motion, ca în filmele cu acţiune la final când explodează totul în spatele eroilor. Degetele mele erau atât de albastre încât ziceai că joc în Avatar sau în ultimul film cu Ştrumfi, după preferinţe.  Sau cum îmi închipui în visele cele mai bune, Shakira în videoclipul ăla cu smoală, ahhh. La Tortura.

Ay payita mia, guardate la poesia / Guardate la alegria pa’ti

N-a fost să fie decât o cutie de vopsea albastră vărsată sexy în punga în care era pusă. Punga n-a rezistat ororii şi a zis să împărtăşească cu exteriorul ce i se întâmplă, genul extrovertit fiind. Şi a găsit rucsacul şi ce era în el drept amici de confesiune. Uite aşa o geacă de un roşu superb şi cu un preţ mai mult ca superbul a ajuns victimă nevinovată a remarcării. Plus alte chestii mărunte care nu mai merită a fi menţionate. Concluzie. De mâncat n-am mai mâncat. În schimb am inhalat o supradoză de diluant încercând să curăţăm dezastrul. Nu ne-a ieşit prea bine aşa că am luat-o trist întâi la deal şi apoi la vale în tot acest timp văzând şi necrezând că ne apropiem agale de o stână, deşi trecusem pe lângă ea şi dimineaţă. Stâna populată. Biped şi patruped deopotrivă.

Conform estimărilor hămăielile nu au întârziat să apară. Din fericire şi ciobanul a fost prompt şi a calmat spiritele. Spre deosebire de cel întâlnit cu câteva ore înainte domnul Bârză era vorbăreţ şi jovial. Ne-am întins la poveşti mai ales după ce i-am şi cumpărat din produse. Cam scumpe daaaar nu există cuvinte să descrie cât de bune erau. Sau cât ne era nouă de foame. Nu ştiam ce să facem, să luăm totul la pachet sau să mâncăm ceva la faţa locului.

Cum legasem prieteşug Alina a intrat în stână să facă nişte poze acompaniată de proprietar care îndeplinea rolul de ghid explicându-i la ce folosesc diverse instrumente. Oricât de interesante ar fi fost informaţiile totul s-a sfârşit când ochii cât şi obiectivul i s-au lipit de o trufanda aurie şi aburindă. Faţa ei a spus totul fără să rostească cuvinte. A ieşit de acolo învingătoare, cu mămăliga-n mână.

Dormitorul

Cu mămăliga-n mână

La asemenea revelaţie apărută în prag de stână orice gând de plecare a fost lăsat deoparte pentru o cină festivă. Fără porţelanuri, fără tacâmuri de argint (de fapt fără tacâmuri punct), fără scaune tapiţate, fără multe… Aşezaţi pe iarbă ciuguleam delicat ca ulii când brânză de burduf, când urdă din doi saci de gunoi menajer aşezaţi pe un bolovan mai lat ce juca rolul de masă. Domnul Bârză ne întreţinea atmosfera plin de voie buna, avea şi el cu cine să mai schimbe o vorbă două.

Prilej să îşi laude feciorul. Cum este ce are cel mai de preţ pe lume a avut grijă să nu îl lase să îi calce pe urme. Domnul Bârză fusese privat de şcoală, trimis de la opt ani la oi tatăl lui. Aşa că băiatul lui a ajuns inclusiv la facultate. De fericire tatăl a vândut 150 de oi şi i-a cumpărat Audi, nu mai ştiu dacă înainte sau după facultate. La terminarea studiilor postuniversitare copilul s-a angajat în Sibiu pe 5-6 milioane. Nu prea putea trăi din banii câştigaţi aşa că a vrut de bună voie la stână. Domnul Bârză s-a conformat, i-a cumpărat 100 de oi şi aia a fost. Acum are 200 şi e prosper… Se lăsa seara încet încet. Îndestulaţi şi bine dispuşi am pupat gazda de la revedere promiţându-i că îi trimitem printate pozele pe care le-am făcut. Acum mai mult ca sigur are decorate pereţii stânii cu ele.

 Cina festivă

La revedere Tomnatec! La revedere bandă albastră a Lotrului!

Uite atââââât am remarcaaaaat 

Pe ultima parte a traseului am vopsit cu ultimele zvâcuri câţiva copaci şi am grăbit pasul. Prejba ne aştepta primitoare. Seara s-a scurs plină de bună dispoziţie, de arome şi bunătăţi făcute pe jăratec. Cartofi, ardei, ceapă, tot ce găseam se punea la perpelit. Delicatesa serii a fost mămăliga experimentală a Cristinei care a mers la fix cu urda pe care am adus-o de la stână. Doar nu credeaţi că am păstrat doar pentru noi. Apropos de mămăliga experimentală Ioan Bodnar ne dezvăluie pe facebook: A fost cea mai bună mămăligă pe care am mâncat-o anul ăsta: crocantă pe margini, fără urme de cocoloaşe… Absolut delicioasă! Mai vreau!!!

Prima mămăligă nu se uită niciodată

Din păcate n-am rezistat prea mult, doar până i-am văzut ajunşi înapoi pe cei doi supereroi. Târziu în noapte obosiţi dar fericiţi, cu planul la zi, s-au întors. Fericiţi că au găsit vechiul drum spre Voineşita şi că au reuşit să poarte banda albastră până unde trebuia. Le-am ascultat povestea prin vis şi cred că am adormit în drum spre cameră că nu îmi aduc aminte cum m-am introdus în sacul de dormit. Nu vroiam să ratez nici o secundă de somn şi speram să dorm cât mai mult. Ceea ce bineînţeles, n-a fost să fie.

De obicei, la munte, ziua începe mult prea devreme pentru mine. Dimineaţa lui 18 august 2013 n-a ieşit din tipare. Liniştea Prejbei s-a terminat vremelnic. Un meteorit ce i-a luat prin surprindere până şi pe cei  de la NASA a căzut pe podeaua cabanei, încercând probabil să se adăpostească în groapa de dedesubt. Din fericire pentru el a întâmpinat rezistenţă şi nu s-a scufundat mai mult decât era cazul. To be continued.