Prima noapte a fost de vis. Ne-am simţit ca-n paradis…
Puţin învinşi de situaţie dar ca în paradis. Paradisul celor păcăliţi ce-i drept, dar paradis. Şi conform zicalei drumul către “paradis” e pavat cu bune intenţii. Intenţiile persoanei mele în acest caz. Persoană care n-a vrut să îşi serbeze onomastica oricum, la o pensiune călduţă, simpatică, dătătoare de confort şi per total anostă. A vrut o experienţă. Şi a găsit-o.
O vilă minunată, cu saloane mari şi tavan înalt, cu scaune înalte cu mânere late din alte vremuri, cu ferestre înalte şi ele, şi scară interioară pe două etaje şi ea înaltă. O clădire monument, una dintre primele construcţii ridicate în Sinaia pe la 1886, contemporană cu Marea Unire că tot aveam week-end prelungit cu prilejul zilei de 1 decembrie. O mică problemă aveam cu toaletele, îmbucurătoare şi funcţionale la data facerii clădirii, despre care speram totuşi să fie măcar puţin atinse de modernism. Ştiu, nu petrecem prea mult timp în budă, dar şi atunci când îl petrecem ne dorim să fie de calitate…
Făcusem alegerea şi dădusem avansul când am aflat că viitorul nostru domiciliu temporar aparţinuse la sfârşitul secolului XIX familiei lui Constantin Vlahuţă fratele scriitorului Alexandru Vlahuţă. Lucru ce a înveselit, încântat, entuziasmat plus alte stări înălţătoare persoana mea. Viitorul suna bine şi promitea mai mult decât sperasem.
Stabilisem plecarea sâmbătă, 29 noiembrie, dar nerăbdarea pusese stăpânire pe mulţi dintre noi. Am anunţat proprietarul că majoritatea va ajunge de pe 28 noiembrie, să ne aştepte cu braţele şi portofelul deschis că tot îi vom plăti o noapte-n plus. Zis şi făcut, primii descălecau în gara din Sinaia încă de după-amiază lu’ 28 Undrea, odată cu trenul regal dacă nu mă înşel. Tren care era în plan de vizitat a doua zi. Tot auzisem de el dar de văzut carne şi oase, recte şine şi vagoane, nu avusesem parte. Foaie verde şi-o sipicăăă, trenule maşină micăăă.
Referitor la cei pe patru roţi, pentru cei încrezători în viitorul infrastructurii româneşti, Prison Break-ul dintr-un Bucureşti aglomerat periferic la vreme de sărbătoare nu a fost simplu. Slavă Waze-ului, acest Michael Scofield rutier, atotdătătorul de rute ocolitoare. De aia tati, printre altele, unii emigrează… mama ei de Londră. Noroc că drumul l-am petrecut în companie simpatică, pe patru picioare şi miorlăitoare când are chef. Nu neg, şi bipezii… ai lui stăpâni, sunt simpatici.
Pe la Comarnic primim ştiri de la ei, cei din linia întâi. Veşti nu neapărat îmbucurătoare, sperând că poate dramatizează. În speranţa unei mici şi rezolvabile probleme, gen buda arhaică mai sus menţionată, aşteptam cu nerăbdarea descălecarea din Sinaia. Ne era şi foame aşa că plănuisem să lăsăm bagajele şi să mergem să mâncăm ceva rapid până începeam noi să facem grătare şi altele.
Conform descrierilor vila trebuia să fie relativ în centru. N-a fost să fie decât puţin mai spre periferie. Parcarea proprie din faţa vilei pe care o căutam de zor deoarece ştiam că există din informaţiile de pe site (inclusiv o poză cu maşini în faţa vilei), nu exista. În schimb de la şosea exista o potecuţă îngustă ce cobora în întuneric spre o clădire cu două etaje ce aducea a casă bântuită, cu o singură cameră luminată slab la primul etaj. Iau rucsacul şi două pungi mari pline cu de toate şi pornesc la vale. Încep să îmi pun întrebări referitoare la necesitatea frontalei. Nu o aveam în bagaje aşa că renunţ la chestionarea inutilă. Calc pe pământ reavăn, conuri şi ceva ce pare a fi resturi de material de construcţie. Dau colţul şi explorez întunericul.
Intrarea se face pe lângă un morman de materiale de construcţii, călcând pe un podeţ din scânduri proaspăt construit. Doamne, cine-o fi ales vila asta? Eu oare? Mă întreb unde o fi spaţiul acela din curte unde turiştii aveau la dispoziţie un grătar şi o masă de picnic să îşi prepare masa în aer liber, indiferent dacă afară este vară sau iarnă. Şi curtea din spatele vilei unde se poate face foc de tabără unde o fi oare? De fapt unde e curtea? Vila mea minunată era o clădire gri şi rece înconjurată de brazi înalţi, bătuţi de vânt, ce acopereau lumina lunii singura sursă de lumină existentă de fapt afară. Atmosfera sinistră, întunecoasă, ar fi fost mai degrabă pe placul iubitorilor Halloween-ului, dar şi ăia mai hard-core trebuiau să fie.
“Hai să văd şi interiorul înainte să mă cert” îmi zic în gând. Cu voce tare nu aveam curajul să grăiesc de frică să nu fiu linşată. Exagerez puţin, toţi îşi dăduseră acordul şi studiaseră dinainte cazarea, dar iniţiativa a mea fusesem. Ne asumasem faptul că ne vom caza într-o clădire veche dar nu ne aşteptam la intrarea neluminată şi un şantier la parter, o bucătărie ce nu s-ar putea spune că era funcţională (un aragaz vechi alimentat cu butelie, un frigider parcă şi o masă). La parter existau camere blocate cu dulapuri, pe care scria magazie – imagini care în nici un caz nu apăreau pe site şi dezinformau turistul naiv.
Pe măsură ce urcam atmosfera devenea incendiară deşi scoteam aburi pe gură de frig ce era. O mochetă ruptă, tocită şi murdară, de o culoare nedefinită acoperea pe alocuri scările ce scârţâiau sub greutatea paşilor noştri. Scara era abruptă şi în spirală puţin aşa că avansarea cu două pungi mari stânga dreaptă se făcea cu mare greu. Îmi doream să nu cad pe spate şi doamne feri’ să îmi accidentez vre-un urmăritor. La primul etaj un salon mare, gol şi rece. Deci clar nu aici vom juca cărţi şi sta la poveşti în jurul cănilor de vin fiert, aşa cum eram păcăliţi pe site-ul vilei.
La etajul doi aşteptam să văd masa mea cu scaune înalte cu mânere late în mijlocul salonului. Două mese mici acoperite cu muşamale colorate, achiziţionate la metru din piaţă, se aflau lipite de pereţi. Lângă ele câteva scaune ieftine cu picioare de metal, scaune aduse de prin camere ca să avem pe ce stă. Din masa mea mare cu multe scaune înalte rămăsese într-un colţ un singur scaun răpciugos, pe care te aşezai cu milă pentru pantalonii pe care îi purtai.
Prima noapte a fost de viiis
Ne-am simţit ca-n paradiiis
Foamea mea dăduse de nervi în sete. Nu mă mai învinuiam de nimic, eram mai inocentă decât Alba ca zăpada. Era evident că fusese păcăleală pe faţă. Plănuiam să rămânem totuşi peste noapte acolo, camerele arătau aproape decent (exceptând câte un geam dublu dintre care cel din exterior lipit cu scotch pe crăpături) şi băile culmea… erau cele mai noi din tot ce se afla acolo. Iar a doua zi vedeam ce va fi.
Dar socoteală de acasă se încăpăţâna, în ciuda bunăvoinţei noastre, să nu se potrivească deloc cu cea din târg. Deşi anunţasem din timp venirea atmosfera incendiară, scuze de repetiţie dar ironia e prea simpatică, era de fapt spre neîncălzită, se dăduse drumul la calorifere dar degeaba – ieşeau aburi pe gură de răcorică ce era. Era de sac de dormit şi niciunul nu se gândise că ar fi nevoie de el.
În jur de orele 21.00, după ce îngheţasem bine şi gândeam cum criogenia salvează România iar acel week-end prelungit era de fapt o oportunitate, o şansă-n viaţă, să ieşim cu un câştig de 3 zile la vârstă s-a cedat nervos. Ori ne întoarcem în Bucureşti ori căutăm cazare. Şi dă-i şi scormoneste-te de idei… unde poţi găsi o vilă pentru 16 persoane si un prieten patruped, blanos si mustacios, într-una din perioadele aglomerate ale anului, week-end-ul prelungit de 1 decembrie? Variante peste variante, telefoane peste telefoane date de Cristi. Norocul s-a întruchipat în pensiunea Castel din Timisul de jos, la 5 km de Braşov. Ziceai că am prins pe Dumnezeu de picior.
Că tot am pomenit de Ozzy. Săracul după ce că nu îi plăcea transportul pe patru roţi şi abia se obişnuise cu noi, cei noi din maşină, fusese scos de la căldurica maşinii în frig, umezeală şi întuneric şi transferat într-un mediu nou şi friguros. Ca să nu scape în pustietate fusese închis în camera stăpânilor. Mediul nou era completat şi cu multe voci necunoscute ce se auzeau de după uşă. Ce-o fi fost în sufletul lui nu ştiu dar sigur dacă ar fi putut să vorbească scoteam carneţelul să notăm câteva injurii pisiceşti.
Fiecare a înhăţat de bagaje cât de repede putea şi la vale pe scări, cu grijă să nu avem o coborâre prea rapidă în stilul prăbuşit. Îmi doream foarte mult să ajung la maşină să îmi dezmorţesc degetele de la picioare, nu prea le mai simţeam. Înainte de a părăsi incinta am mai verificat camerele să fiu sigură că nu s-a uitat ceva. Deschid uşa de la ultima cameră şi ce îmi văd ochii. Alţi doi ochi, gălbui, ce păzeau din vârful patului ieşirea, dornici să o zbughească. Era Ozzy, îşi aştepta stăpâna să vină să îl ia. Sesizase mititelul că e rost de plecare.
Avântul spre maşina călduroasă îmi era diminuat doar de prudenţa cu care păşeam. Se instalase pe şosea un “poleu” (n.a. la sfârşitul textului apare, pentru curioşi, etimologia termenului poleu) de toată frumuseţea şi noi aveam de parcurs în acele condiţii neprielnice şi alunecoase 50km. Cu Dumnezeu înainte şi pe cai putere voinicii mei că rost de stat nu mai e.
Cu mici strângeri am ajuns şi la Timisul de Jos unde s-a produs a enshpemia descălecare, în triplutulup ratat fără patine. Aşa poleu n-am mai prins din ’99 când din Moxa până în staţie la 79 am făcut treijde minute pe ceas un drum care se parcurgea în 8 minute lejer. Ca şi în ’99 în 2014 alunecam ca o divă în derivă, puţin în faţa maşinii pe care o părăsisem şi rugându-mă să nu mă facă preş. Ina din spatele autovehicolului îmi striga atentă să am grijă. Incercam să îmi iasă până m-am lipit de zid şi am tras stânga în mod brutal. Maşina se oprise mai devreme şi mai sus dar totul să fie spre siguranţa mea. Nu vroiam să îmi petrec onomastica în spital.
Celelalte maşini, spre deosebire de a noastră, nimeriseră direcţia în curtea pensiunii unde au fost lăsate împrăştiat, după cum reuşise şoferul să îşi stabilizeze armăsarii putere. Debarcarea bagajelor a fost simpatică şi patinabila, cu rugăciuni ce vizau în special zeii dinţilor să aibă grijă de molarii, caninii, incisivii şi tot ce mai e pe acolo (inclusiv măselele de minte) în cazul că dăm cu faţa de poleu.
Deşi nu a fost ce visasem pentru acel week-end lucrurile s-au aranjat cumva. Astrele nu mi-au zâmbit cu toţi dinţii dar măcar mi-au surâs. Camera în care ne-am cazat era micuţă şi cochetă, cu un pat din fier forjat camuflat după perete, o atmosferă intimă şi prietenoasă. Oamenii de acolo serviabili, deşi pensiunea funcţiona în regim de restaurant au gătit printre altele mici şi friptane din colecţia noastră proprie până le-a ieşit pe nas. Poleul ne-a fost în continuare prieten, cu un aport considerabil în realizarea unor poze nocturne / diurne reuşite, zicem noi. Considerabil şi în menţinerea condiţiei fizice prin dublarea distanţei parcurse, noi călcând de două ori într-un loc.
Târgul de Crăciun din Braşov l-am savurat cu vin fiert şi ciocolată de casă. Un mic traseu până la cabana Bunloc cu ocazia zilei naţionale a fost prilej de poze tricolore şi de delectare a auzului cu cântece de munte şi colinde, uneori prea racnite, şi a văzului cu pitorescul oamenilor ce le cântau. Oameni de munte trecuţi de 60 de ani, aproape de 70, cu jambiere tricotate şi rucsaci milităreşti din pânză groasă decolorată şi cu curele de piele. Prieteni mulţi, cadouri şi jocuri de societate. Şi cam atât.
până şi timpul părea că a îngheţat
Braşovul noaptea
Love Letters
Mic Dejunul Campionilor
La mulţi ani România!
Godzilla s-a rătăcit prin Piatra Mare
Spre Bunloc
Cabana Bunloc
hivernal sau…
estival?
Iar ca de final vă las cu POLEUL şi email-ul trimis proprietarilor vilei, email în urma căruia am obţinut înapoi avansul. Deşi promiseseră restituirea până nu le-am scris scrisoarea de amor nu au dat vre-un semn.
POLEU (n.a.) – termen apărut în limbajul urban de specialitate ca urmare a coliziunii dintre bara din spate a maşinii unui prieten cu bara din faţă a maşinii unui anonim participant la trafic. Procesul verbal întocmit de domnul poliţist consemna în cuvintele anonimului participant la trafic: “Pe şosea era poleu… ”. Restul e istorie.
Scrisoarea:
Bună ziua,
In urma problemelor care au împiedicat cazarea în week-end-ul ce a trecut vă rugăm returnarea avansului de cazare, avans ce a fost transmis prin virament bancar în data de 13.11.2014.
Am discutat în acea seară cu fiul dvs care din proprie iniţiativă ne-a confirmat returnarea avansului dânsul ştiind exact situaţia. Recapitulez mai jos motivele solicitării:
Deşi am anunţat venirea din timp vila era neîncălzita, se dăduse drumul la calorifere dar degeaba – ieşeau aburi pe gură de frig ce era. Nu se putea dormi. Nici adulţi şi nici copii. După ce am îngheţat bine câteva ore şi ne-am dat seama că nu puteam dormi acolo am început să căutăm cazare pentru un grup mare într-o perioadă aglomerată a anului.
Vă recomand actualizarea imaginilor şi informaţiilor postate pe site-urile de cazare, astfel încât turiştii să nu îşi facă o imagine greşită asupra locaţiei sau să nu mai publicaţi până nu se remediază problemele. Ne-am asumat faptul că ne vom caza într-o clădire veche dar din păcate vila este aproape un şantier la parter, intrarea nu este luminată, bucătăria nu s-ar putea spune că este funcţională, mocheta este ruptă, tocită şi murdară. La parter există camere blocate cu dulapuri, pe care scrie magazie – imagini care în nici un caz nu apar pe site şi dezinformează turistul care îşi caută un loc plăcut unde să petreacă un week-end.
Vă mulţumesc pentru înţelegere şi sper să rezolvăm pe cale amiabilă această problemă.