Prin Tinutul Padurenilor. Marmura, lacul si manastirea. Hunedoara city break.

Obiectivele primei zile erau clar în mintea mea: într-un fel sau altul (pe bicicletă sau cu maşina) ajungem la Alun, satul de marmură, apoi mai avem de văzut lacul Cinciş că tot suntem în zonă şi tot pe baza principiului de proximitate ne abatem şi pe la Mănăstirea Prislop, celebră prin faptul că acolo se află mormântul lui Arsenie Boca. I-am expus programul lui Bodo care, după ce a ascultat atent, a tradus concis în dulcele grai al programatorilor itinerariul zilei: adică avem marmura, lacul şi mănăstirea.

Până la sfârşitul zilei au fost de fapt atinse mai multe obiective: marmura, bolta, tunelul, lacul şi mănăstirea. Dar despre toate astea pe larg în următoarele paragrafe care vor dezvolta povestea unei frumoase zile petrecute în Ţinutul Pădurenilor, experienţă care mi-a întrecut toate aşteptările. Câteva cuvinte pentru localizarea zonei am preluat de pe https://www.hunedoaraturism.ro: “Ţinutul Pădurenilor se întinde pe versantul estic al Munţilor Poiana Ruscă, între Valea Cernei şi Valea Mureşului, cuprinde 40 de sate şi cătune, dintre care 33 sunt aşezate pe culmile dealurilor netede şi despădurite, între altitudinea de 600 m şi 1.100 m, iar celelalte şapte, pe văile unor râuri: Cerna, Vălăriţa, Florese, Runcu şi Zlaşti. Locuitorii au fost numiţi „pădureni” de vecinii lor din Ţara Haţegului şi din celelalte zone limitrofe pentru faptul că întreg ţinutul este înconjurat de păduri, nu poţi ajunge aici, din orice parte ai veni, fără să traversezi o pădure.”

La Alun am mers până la urmă cu maşina deoarece, după ce am studiat mai bine traseul, am dedus că pe bicicletă ar fi durat foarte mult şi nu ne mai rămânea timp pentru alte obiective. Imediat după ieşirea din Hunedoara am început să urcăm nişte pante pe care doar ce mi le închipuiam încercate pe bicicletă şi mă bucuram că am ales varianta motorizată. Pădurea încă nu era roşcată cum visam eu să fie dar era frumoasă. Din când în când ieşeam dintre copaci iar priveliştea ce ni se dezvăluia era atât de faină că exclamaţiile de uimire nu au fost puţine. Am făcut şi câteva opriri pe drumul spre Alun la Biserica ortodoxă din Ghelari şi la Observatorul turistic Măstăcaneţ, ambele atracţii turistice locale. 

În centru dreapta se poate vedea Biserica din Ghelari, Catedrala Pădurenilor

Imensa Biserică din Ghelari, “Catedrala Pădurenilor”, se zăreşte de departe. Am oprit special în vârful dealului pentru a o poza.  Câteva informaţii găsite în marea de informaţii de pe internet: a fost construită de către părintele Nerva Florea pe baza unei revelaţii. Biserica i s-a ivit în vis şi el a construit-o idem, între 1939-1973. Are 47 metri lungime, 21 metri lăţime, 47 metri înălţime şi 7 turle. 

Biserica ortodoxă cu hramul “Sfinţii Mihail şi Gavril” în stânga şi Catedrala Pădurenilor central

Micuţa, prin comparaţie cu cea de lângă, biserică ortodoxă cu hramul “Sfinţii Mihail şi Gavril” a fost construită în anul 1770. 

Observatorul turistic Măstăcaneţ are o înălţime de 15m. De pe platforma superioară se pot observa în zilele senine Munţii Bihorului, Munţii Orastiei şi Sureanu, Masivul Parâng, Muntele Tulisa, Munţii Tarcu, Masivul Retezat, Muntele Mic şi Munţii Poiana Ruscă.

Observatorul turistic Măstăcaneţ
din observator

După oprirea la Observator am continuat încet spre Alun, încet cât să surprindem instantanee din mers şi să nu mai oprim din 5 în 5 metri ca să facem poze. Peisajele sunt superbe, molcome, pastorale. Deşi asfaltul se termină drumul este practicabil. În satul Poieniţa Voinii am trecut pe lângă casa memorială a rapsodului Drăgan Muntean, tare rău îmi pare că nu am oprit. Melodia Măi, Ardeal cântată de cei trei Ioan Bocșa, Drăgan Muntean și Nicolae Furdui Iancu nu o să o uit vreodată, o ascultam cu plăcere în copilărie. 

Drumul neasfaltat trece pe o creastă blândă a Munților Poiana Ruscă 
Săgeţile indică direcţia spre satul Alun, Drumul Marmurei şi cele două biserici monument

Fix la bifurcaţia spre Alun ne-am întâlnit cu o turmă măricică păzită de câţiva dulăi respectabili. Ce fericire pe noi că eram în maşină şi nu călare pe două roţi. Sigur ne-ar fi ţâţâit curul puternic dacă eram pe bicicletă, câinii nu păreau a fi puşi pe joacă. Spre sat se coboară abrupt, în serpentine, de pe drumul „principal” dintre Poienița Voinii și Bunila, preţ de 1.5km până la intersecţia cu Drumul Marmurei şi se continuă pe acest drum pavat cu marmură încă 1.5km până în centrul localităţii. 

Drumul marmurei
Pastorală

Alun, un sat cu câteva case locuite ce pare părăsit, şi-a căpătat denumirea satul de marmură deoarece aici se află cariera de unde s-a extras marmura folosită la construirea Casei Poporului. Casele au şi ele fundaţia din marmură şi tot aici se află şi drumul marmurei lung de 10 km, o biserică cu ziduri construite în totalitate din marmură şi o biserică de lemn din secolul XVIII, declarată monument. 

Nu am întâlnit pe nimeni tot satul până la capătul acestuia, la ultima casă, unde am dat de un domn în vârstă care trebăluia în grădină. Avea chef de vorbă, în afară de turişti nu prea avea cu cine să povestească. 

Mai jos gasiti un extras din articolul Alun – “Satul de marmură” publicat în Romania Liberă. Mi-a placut cum e scris:

Se ajunge ușor în satul Alun, supranumit și “satul de marmură”, iar principalul punct de reper pentru călători trebuie să fie un drum de culoare albă, care șerpuiește printr-o vale paralelă cu șoseaua asfaltată ce duce spre comuna Bunila. Este construit din bucăți de marmură așezată atât de bine, în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, că a rezistat fără stricăciuni până în zilele noastre. 

Dacă vă întrebați de ce un drum de țară, care ducea spre un sat cu 300 de suflete, a fost construit tocmai din marmură, o extravaganță pentru orice vremuri, răspunsul trebuie căutat printre oamenii care trăiau, în urmă cu o jumătate de secol, în Alun. Iar unul dintre ei este preotul Miron Stencoane, născut acum 80 de ani în acest sat din Munții Poiana Ruscă.

“Drumul a fost construit în anii 63-64 și nu a fost asfaltat pentru că ar fi costat foarte mult. Era însă nevoie de el pentru a transporta marmura din cariera de la Alun la fabrica din orașul Simeria. Și pentru că în zonă nu era altfel de piatră pentru un pavaj care să reziste la camioanele de transport, s-a hotărât ca drumul să fie construit din bucăți de marmură extrase din cariera aflată la intrare în sat”, își amintește preotul Stencoane.

Lipsa pietrei obișnuite pentru construcții a fost și motivul pentru care localnicii din Alun au ales să-și facă fundația caselor tot din marmură. Cele mai multe au fost ridicate în anii 50, atunci când satul Alun era plin de viață. Construcțiile de atunci impresionează și acum, când în sat abia dacă mai trăiesc două familii.

Clădirea care impresionează însă cel mai mult în Alun este biserica din sat. Construită integral din marmură, biserica este amplasată în centrul așezării și poate fi văzută de la mare distanță, mai ales atunci când soarele cade direct pe zidurile acesteia. Biserica a fost ridicată între anii 1937 și 1939 și a costat circa 500.000 de lei. Pictată între anii 1963 și 1966, biserica este acum mult prea mare pentru puținii oameni din sat, de lăcașul de cult ocupându-se două măicuțe de la schitul “Adormirea Maicii Domnului”.

Deşi e copleşitor să vezi atâta marmură în diverse forme de prelucrare pe mine cel mai mult m-a impresionat Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului, monument ce datează din secolul XVII. Cocoţată în vârful unui deluşor, ascunsă după o gospodărie, biserica e discretă, în ruină, părăsită şi năpădită de buruieni. Cruci de piatră acoperite de vegetaţie pe care se citesc cu greu datele, pietre de mormânt de la 1800, îi atestă vechimea. 

Biserica de marmură nu am reuşit să o vizităm, poarta era încuiată şi nici prin curte nu mişca nimeni.

Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului, monument ce datează din secolul XVII
Biserica de marmură
Înapoi pe Drumul Marmurei

După Alun următoarea destinaţie a fost formaţiunea stâncoasă Bolta Apei, un pod natural de piatră, sugerată drept punct de interes de Google Maps când am mărit zona. Pentru atingerea boltei intenţionam, în sfârşit, să folosim bicicletele iar maşina să o lăsăm în Hășdău, un sat aflat la câţiva kilometri de ea. 

Palpitant a fost să ajungem în Hășdău deoarece Bodo a decis că Dusterul Biluță (nume de botez acordat de mine fără o explicaţie logică), ca maşina de teren ce este, să îşi merite integrarea în clasa 4×4 şi să înfrunte un drum neasfaltat necatalogat pe maps ce face legătura între Bunila (DJ687E) şi Vălări (DC103A). Pe scurt am urcat înapoi din Alun până la drumul „principal” dintre Poienița Voinii și Bunila, am făcut dreapta în ac de păr şi am continuat 1 km până la o bifurcaţie unde am făcut stânga în ac de păr.

Dusterul Biluţă cu Bossulică şi bicicleta portocalie fără nume pe capotă. Să trăiască şi să ne mai plimbe toţi trei.

Drumul necatalogat pe maps coboară 2.8km în serpentine mai abrupte şi mai din scurt decât cele spre Alun şi oferă spectacol panoramic celor care nu sunt prea panicaţi. Acum, la retrospectivă, pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase părţi ale zilei. Atunci nu am afirmat acelaşi lucru.

Prima jumătate din cei 2.8km i-am parcus uşor drumul fiind proaspăt nivelat de un buldozer cu care tocmai ce ne întâlnisem. Cât noroc pe capul nostru. Numai că nu a ţinut mult norocul, la un moment dat nivelatul terminându-se într-un drum mult mai prost şi cu mormane de pământ voluminoase şi inalte plasate fix pe mijloc în aşteptarea buldozerului. Am parcurs acea porţiune făcând pe cât se putea slalom printre mormane sau încălecându-le pe la o margine cu maşina înclinată puţin, cât de puţin se putea. Chiar mă gândeam serios să cobor să încep să împing la pământ dacă se împuţea treaba. Cazma îmi mai trebuia că de hotărâtă eram foarte hotărâtă. 

Cu strângeri au fost şi următorii 8km după ce am făcut stânga din drumul nedefinit pe DC103A deoarece parcusul este îngust, plin de curbe, lipsit de vizibilitate iar şoferii cu maşini cu număr de Hunedoara (chiar m-am uitat şi toate maşinile erau de HD) de pe contrasens posedau un stil de condus periculos şi vitezist, de parcă şoseaua era doar a lor şi era exclus să vină cineva din celălalt sens fapt pentru care băgau forjă.

Căsuţă din Hăşdău

Bolta Apei este o formaţiune stâncoasă pe apa Cernei situată după confluența Văii Cernei cu Valea Bâlii, un pârâu ce coboară dinspre Vadul Dobrîi. De la alimentară din Hășdău (marcată şi ea pe google maps) până la boltă sunt 3.2km care se parcurg uşor, prima jumătate pe asfalt următoarea de unde se face dreapta pe forestierul Valea Bâlii – Vadu Dobrîi. După 1,5 km parcurşi pe forestier, pe partea dreaptă, se află Bolta Apei.

Spre Bolta Apei
Bolta Apei este un pod natural, cu arcadă ovală, dăltuită în stâncă de apa râului Cerna

Nemulţumiţi de prea puţinii kilometri parcurşi pe biciclete, doar nu le-a cărat şi legănat Dusterul Biluţă degeaba, am decis că, odată întorşi de pe forestier în principal (DJ687D), să mergem mai departe încă 6.5km până la Tunelul de la Lunca Cernei şi el găsit cu ocazia unui zoom pe google maps. Sună palpitant deşi pozele nu îl recomandă şi nici experienţa până acolo. Pentru o persoană în căutare de formă diferenţa pe plus de 320m altitudine în 6 km nu e cea mai plăcută de trăit. Dar măcar aveam un punct până la care să mergem, un scop. Eu dacă nu am un obiectiv de atins nu mă pot motiva mai ales în cazul traseelor cu mult urcuş.

Din fericire cumva am scos-o la capăt cu tot cu pantele de 15%. Recunosc şi aportul trecerilor repetate peste “viaductele” Valea Ursului, denumirea stimulându-mă să încerc să scot de undeva forma. Iar când Bodo dispărea după o curbă şi rămâneam singură în liniştea pădurii, doar cu foşnăitul uscat al copacilor şi alte sunete neidentificate, nivelul de adrenalină atingea cote maxime. 

Atât s-a putut
Tunel Cheile Cernei, lungime 50m

Trecuse mai mult de jumătate din zi şi noi din programul “Marmura, lacul şi mănăstirea” abia atinsesem marmură. Lacul era Lacul Cinciş şi spre el ne îndreptam în goana maşinii sperând să găsim uşor un loc pentru câteva poze. Pentru început vânam ruina unei biserici de la coada lacului. 

Ruina de la coada lacului Cinciş

Ruina este o fostă biserică romano-catolică ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea din ordinul împărătesei Maria Tereza. În anii 1960 autorităţile au decis inundarea satelor Cinciş, Valea Ploştii, Baia lui Crai, Moara Ungurului şi Ciuleni pentru a amenaja lacul Cinciş. Oamenii au fost nevoiţi să îşi lase în urmă casele, bisericile şi cimitirele pentru a se muta din calea apelor. Cele mai multe dintre clădiri au ajuns pe fundul lacului sau au fost dărâmate cu timpul însă ruinele acestei biserici continuă să dăinuie peste ape. Ruinele acestei biserici se află în fostul sat Baia Craiului, înghiţit cu totul de ape şi de pădure, şi se numără printre puţinele construcţii vizibile de pe marginea şoselei care înconjoară lacul. 

Din păcate fix la lac am reuşit să staţionăm doar douăzeci de minute, nu am explorat cât merita, promiţându-ne că ne vom întoarce în altă zi. Am rămas doar cu promisiunea şi cu amintirea clipelor petrecute în linişte pe marginea apei. Măcar au ieşit nişte insta stories grozave. Clipocitul apei ajută.

Privire spre Retezat

După lac am mai parcurs 20 de kilometri şerpuiţi printre dealuri, cu o oprire din motiv de panoramă spectaculoasă spre Masivul Retezat, până la celebra Mănăstirea Prislop. Nu suntem credincioşi niciunul dintre noi dar dacă tot ne aflam în zonă era inadmisibil să nu ne abatem şi pe acolo.

Se făcea că mergeam eu senină spre intrare am văzut două mese pline de boarfe aşezate alandala. În timp ce mă minunam ce e cu atâta dezordine am fost preluată de un paznic care mi-a indicat fix locul cu pricina pe motiv că nu am voie să intru în incintă în pantaloni, trebuie să mă echipez adecvat locului. Nu prea mi-a convenit dar neavând încotro am ales din morman o fustă cu motive verzi asortată cu blugii pe care îi purtam. Dacă nu mă primeau neasortată? Chiar am solicitat o poză, să rămână în istorie asorteul. 

Obiectivele mănăstirii Prislop sunt:

  • Biserica mănăstirii, monument istoric din secolul XIV-lea
  • Peştera Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop (secolul al XVI-lea)
  • Mormântul părintelui Arsenie Boca, al treilea ctitor al mănăstirii
Biserica mănăstirii Prislop, monument istoric din secolul XIV-lea
Poză indecentă la ieşirea din Peştera Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop
Întoarcerea de la Peştera Sfântului
Aşteptarea la mormântul Părintelui Arsenie Boca nu a fost de lungă durată. Am avut noroc, am avut parte de coadă de 5 persoane în faţă, dar ne-am şi făcut norocul puţin. Am urmărit că vizita să nu fie în week-end şi nici în zi de sărbătoare.

Câteva cuvinte despre mănăstire preluate de pe pancarta din interior: Mănăstirea Prislop este una dintre cele mai vechi mănăstiri ale României, ctitorită de Sfântul Nicodim între anii 1399 – 1405. A fost refăcută din temelie în 1564 de Domniţa Zamfira, fiica domnitorului Moise Basarab, refugiată aici după moartea tatălui său. Ea devine astfel a doua ctitoră a mănăstirii. Mormântul domniţei se află în biserică. 

Unul din călugării care au trăit la Prislop în secolul al XVI-lea s-a retras mai sus de mănăstire, unde şi-a săpat o peşteră în stâncă în care a dus o viaţă ascetică. El a fost canonizat de către BOR în 1992 sub numele Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop iar peştera lui, denumită Casa Sfântului, a devenit loc de pelerinaj. 

În anul 1762, ca măsură de represalii împotriva refuzului călugărilor ortodocşi de aici de a trece la greco-catolicism, biserica a fost incendiată de armatele generalului Bukow la ordinele împărătesei Maria Tereza. Mănăstirea a aparţinut Bisericii Greco-Catolice până în 1948 când a redevenit ortodoxă. Părintele Arsenie Boca a fost adus aici din 1948 pe funcţia de stareţ. El a reconstruit, reorganizat şi pictat mănăstirea aducând-o la forma de azi putând fi considerat al treilea ctitor al ei. În 1950 a devenit mănăstire de maici. În urma decretului 410/1959 mănăstirea a fost închisă şi transformată în cămin de bătrâni fiind redeschisă în 1976 ca mănăstire de maici. 

Întoarcerea spre cazare a fost şi ea plină de exclamaţii de uimire cum a fost toată ziua de altfel. De data asta s-au datorat nu frumuseţilor naturale ci celor ridicate de mâna omului. Am intrat în Hunedoara printr-un cartier de romi cu multe palate ţigăneşti ridicate într-un stil ostentativ, cu o ornamentare exagerată a acoperişului cu elemente metalice. Te uiţi şi te cruceşti. 

3 thoughts on “Prin Tinutul Padurenilor. Marmura, lacul si manastirea. Hunedoara city break.”

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.