Remarcare Negoiu cu Voluntarii Sufletzelle

Oooofff dacă aţi şti cum am pierdut eu trenul şi am alergat după al doilea şi până la urmă am întâlnit Voluntarii din Carpaţi şi ne-a plouat şi am cărat pe noi şi pe provizii de la cariere până sus la cabana Negoiu şi am coborât a doua zi după scripturile lu’ Florin şi iar am cărat provizii de data asta în vopseluri şi a început remarcarea şiiiiiii… m-am întors acasă prea devreme. Spor la treburi! Ne vedem la următoarea!

Nu mă ţine vara deloc la şes, mă mănâncă tălpile grav şi nu de la ciuperca piciorului. Ştirile remarcărilor şi turelor de peste tot din Carpaţi bocancul curat nu mi-l lasă. Am dat-o deja în redundanţă dar poate n-aţi înţeles faza cu ciuperca piciorului… Relatarea de mai jos surprinde startul (din păcate nu şi sfârşitul) episodului 2 al voluntariatului AMC-ist (Asociaţia Montana Carpaţi) desfăşurat în zona făgărăşeană. Obiectivele proiectului – Refacerea marcajelor pe următoarele trasee turistice:

TA: Porumbacu de Jos – Cabana Negoiu (6 ½ h): 1 panou de capăt şi 10 săgeți
BA: Cabana Negoiu – Vf. Şerbota (2 ½ h): 4 săgeți
CA: Cabana Negoiu – Şaua Scării (2 ½ h): 6 săgeți
TA + BR: Cabana Negoiu – Vf. Negoiu prin Şaua Cleopatrei (3 ½ h): 2 săgeți
TA + CR + BR: Cabana Negoiu – Strunga Ciobanului – Lacul Călțun (4 h): 4 săgeți, 1 panou de capăt
PR: Cabana Negoiu – Cascada Şerbota (½ h ): 3 săgeți
BR: Şaua Scării – Lacul Avrig (2 h): 4 săgeți
BR: Şaua Scării – Vf. Negoiu (4 h)
BR + BA: Vf. Negoiu – Lacul Călțun (prin Strunga Doamnei) (1 ½h): 4 săgeți

Dacă ar fi să începem cu începutul recunosc că pentru prima dată în viaţă am pierdut trenul din vina mea ca din vina altora s-a mai întâmplat. Şi nu orice tren ci însuşi alteţa sa regală, principe de Muntenia, marele regio de 06.35. Mi-a sunat ceasul, m-am trezit şi-am adormit la loc. C-aşa-i în tenis, vorba lu’ Caragiu.

Noroc că mai există un back-up feroviar pentru puturoşi, un interegio la 7 în zori de zi, de care am profitat. Domnia şi prostia se plăteşte. Aşa şi eu am dat dublu pe bilet că să nu uit. În lumina ultimelor evenimente mica joncţiune amc-ista s-a mutat în gară la Braşov. Pentru că tot am ajuns acolo cu o oră înainte am patrulat cu sârg prin gară, m-am interesat de autobuzul spre Bartolomeu şi am dezlegat niscaiva cuvinte încrucişate din Rebus Flacăra în timp ce mă bătea soarele în cap. La momentul întâlnirii recunosc că nu eram entuziasmată dar era de la insolaţie şi poate pentru că nu-mi terminasem careul… lipsă de inspiraţie domnule.

3 feţe, 2 băieţi şi multe bagaje au plecat spre autogara Bartolomeu şi au ajuns cu toţii. Acolo unul dintre ei era cât pe ce să se piardă dar a reuşit totuşi să nu se rătăcească chiar înainte de remarcare. Peste 3 ore amerizau în valuri de căldură înainte de Porumbacu de Jos la intersecţia drumului judeţean cu cel naţional. Sper că am zis bine că eu cu infrastructura nu mergem pe aceeaşi linie. Dânsa dă mai mult în gropi. N-a durat mult până au fost reperaţi de şeful grupării organizate, Florin El Coordinatore, ce descăleca hotărât din direcţia Bălea şi puşi la treabă că tot erau doi stâlpi “trecuţi prin viaţa” exact la şoseluţă.

Bătută-n cap fiind de soare, aflat în ingrat concubinaj cu vaporii vopselurilor, am fost declarată inaptă de lucru pe acea zi şi transportată cu mare grijă (pentru hidratare) la baza traseului. Pe drum am întâlnit o echipă de doi vopsitori atât de harnică de mi-am ridicat cu greu ochii din pământ de ruşine (prima încercare a fost mai dificilă de fapt, de la a doua am reuşit să-i ridic fără probleme). N-am stat mult ca să nu-i reţinem, poate le tăiam sporul mai rău ca maioneza.

La carieră – mai o bună vedere sau şi o mai bună revedere, o bârfă mică, o gustărică şi ne-a pălit o ploicică. Era anunţată dar am sperat să o fentăm. Eu cel puţin am zis că mă ascund sub un pom până trece, ca în povestea cu pofta de muncă. Nu am fost singura dezertoare. Nu ştiu cum face pământul ăsta dar ne adună. În jurul focului. Asteptam ultimii mohicani remarcatori şi ne plictiseam. (NR: şi ei aşteptau să treacă ploaia sub un copac aşa că la sfârşit a fost un fel de lanţ al aşteptărilor, lung dar plăcut). Printre varii scenarii se vehiculase cel al pauzei totale – păi ce rost mai are să urcăm când avem de toate aici…

La munte sau la peşte?

Ne-am regrupat sub un pom, am sfârâit o slană pe foculeţ, am mai stat puţin că eram obosiţi şi apoi am mai luat o pauză… şi-am luat-o frontal la deal, pe urmele colegilor. Înainte de asta am fost delegată să aduc din apa Şerbotei o sticlă două să stingem focul. Plină de elan am călcat pe un bolovan ud şi plin de muşchi. Noroc cu materialul dur şi rezistent. E vorba de mine nu de piatră, da? A fost un ping pong între fundul meu şi rocă mai ceva ca-n bancu cu pasărea ioio (pasărea aceea mai mică decât ouăle care la aterizare făcea: ioioi ioioi).

Revenind la bagajele noastre. Erau multe. Şi grele. Şi iar multe. Pe lângă mine şi zestrea din rucsac am mai agăţat nişte şabloane, nişte chestii pentru aparatul de filmat şi nişte alte chestii (stare de agregare lichidă) foarte utile la serata culturală. Pădurea reavănă ne aştepta şi ne încuraja pe cât putea. La opriri altimetrul creştea mai rău decât cozonacul la Paşte. Bagajul mă trăgea înapoi dar eu nu şi nu. De obicei nu mi se întâmplă dar acum am estimat că voi duce mai mult decât pot. Nefericita victimă nu s-a lăsat mult aşteptată mai ales că obiectul confuziei mele estimative era în proprietatea sa. A cărat deşi nu vroia să care dar sunt sigură că la sfârşit mi-a mulţumit. Efort şi sacrificiu, aşa se menţine forma fizică de invidiat.

Tabăra de bază

Seara a decurs liniştit începând cu o şedinţă tehnică şi terminându-se cu fiecare în patul, dormind buştean din prima sau căutându-l pe moş Ene sau numărând turmele lu’ Gigi, după preferinţe. Înainte de momentul “copiii cuminţi se spală pe dinţi” am mai stat puţin la palavre cu ochii spre munte unde se vedeau mai multe frontale. Cine o merge pe munte la ora asta? (era în jur de 23.00). Şi din ce în ce mai mulţi?

Aflu că sunt de la o şcoală de ghizi. Făceau un fel de hard core enduro pe autopingele. Şi uite aşa ne uitam noi la 40 de licurici cu 2 picioare ce şchiopătau prin Căldarea Săraţii întrebându-ne cum rezistă şi care-i farmecul alergăturii. La câteva secunde erau încurajaţi de către unul din ghizi: “Hai că poţi, hai că poţi”. Dacă nu menţineau ritmul primeau în schimb un mustrător “Ţine aproape, ţine aproape”. Somnul m-a răzbit înainte să îi văd ajunşi dar am înţeles că mergeau că teleghidaţi unii dintre ei greşind uşa cabanei şi încercând să intre prin zid.

Dimineaţă a decurs şi mai liniştită decât seara. Dormeam pe noi admirând flacăra singurului primus pe care se făcea câte o singură cafea. Noroc că avem răbdare, nici nu ne aştepta Negoiu dornic să fie pictat în alb albastru. După ritualul cafelei, micului dejun sau cine mai ştie ce îi place fiecăruia să facă de dimineaţa s-au făcut echipele. O parte vopsitori pe traseul spre Negoiu prin Şaua Cleopatrei şi o a doua de cărători (măgari umani) ce a coborât la maşini să ridice alte bagaje rămase la maşini şi materiale necesare remarcării (gen vopseluri, diluant, răngi, etc ) aduse de Salvamont Sibiu.

Micul dejun

Instrumentele remarcării

Împărţirea pe echipe

Iniţial mă înscrisesem în echipa de vopsitori dar nu ştiu cum m-am răzgândit şi-am ajuns în trupa ce lucra cu spatele. Au fost multe schimbări în componenţa echipei, la un moment dat toată lumea vroia spre vârf că începuse El Coordinatore să se întrebe cum vom căra răngile romantic în doi, el cu mine. Din fericire s-a echilibrat situaţia şi-am purces la vale în pas vioi şi săltăreţ care n-a mai fost aşa la întoarcere. Iar ne-am încărcat ca nişte măgari. Din fericire ştiam vorbele magice, ce ne înviorau instantaneu. “Hai că poţi, hai că poţi” sau “Ţine aproape, ţine aproape” funcţie de starea psihică şi fizică a suferindului. Din când în când învioram situaţia cu nişte sufleţele… să ştie lumea pentru ce munceşte. Mai un pumn de cornuleţe mai juma de pantă.

Sufletzelle, mâncarea voluntarului

Cu toată supradoză de sufleţele am ajuns înapoi la cabană rupţi de foame şi de spate aşa că am început cu o pauză. Am tot continuat-o până ne-am plictisit de atâta stat şi vise la dulceţuri de cireşe amare şi am trecut la treabă. A plecat întâi o echipă de vopsitori cu alb spre zona de început a traseului spre Negoiu, podeţele suspendate din “Cărarea zmeilor” sau “Poteca Balaurului”. Le-am dat un avans de aproape o oră, să fie timp să se usuce vopseaua. Abia apoi a plecat şi tura doi cu albastru. Din păcate albul avansase până la genunchiul broaştei împotmolindu-se în nişte tufe cu afine. Sporul nostru a scăzut brusc sub nivelul mării, soixante six negative ca la cotele apelor Dunării.

Pălăria Şarpelui

Podeţele suspendate din “Cărarea zmeilor” sau “Poteca Balaurului”

Remarcarea continuă… în direct de la scoarţa copacului

Cum stăteam cu mâinile-n încrucişate uitându-mă de unde bate vântul constat că mi-am uitat frontală. Mă întorc la cabană să o recuperez lăsând vorbă că mă întorc şi o aduc şi pe cea a altui uituc. Poate cine ştie o iau apoi spre creastă să văd şi eu un vârf mai de aproape. Tocmai ce ieşeam din cabană cu luminatoarea-n mână şi întâlnesc un voluntar devotat, vroia rău să mânjească nişte pomi cu vopsea. Drumul îi era către Căldarea Şerbotei. Îmi schimb iar direcţia şi-l însoţesc… în ziua aia am fost mai rău decât cocoşul galic învârtit pe acoperiş într-o zi cu vânt puternic.

PARANTEZĂ IMPORTANTĂ: Din păcate nu mi-am anunţat schimbarea de direcţie şi mi-am luat perdaful pe bună dreptate de la El Coordinatore. Aşa ruşine mi-a fost când m-a atenţionat (discret, elegant şi într-un cadru restrâns) încât preferam să mă înghită pământul. Copii să nu faceţi ca mine. Dacă aţi zis că mergeţi într-o direcţie păi acolo să vă duceţi. Pe munte nu ai semnal, nu poate da lumea de tine şi dacă ai spus că vei fi într-un anume loc într-un anume interval orar şi nu eşti îţi îngrijorezi coechipierii. Noroc că în cazul meu raza de acţiune nu a fost mare şi m-am întors în timp util… dar să nu faceţi ca mine. ÎNCHID PARANTEZA.

Ce-a urmat pe porţiunea Negoiu – Căldarea Şerbotei mi-a încercat aşa de mult răbdarea încât n-am cuvinte şi nici litere la tastatură să povestesc. Să mergi cu un încăpăţânat şi perfecţionist la remarcare nu-i lucru uşor. Orice făceam nu era mai mult ca perfectul şi necesita retuşuri mai mult sau mai puţin fine din partea coechipierului. Am protestat şi am criticat tratamentul aplicat că deh până la urmă sunt voluntar nu şef de bidinele. În urma revoltei am fost lăsată să mă exercit aşa cum ştiu şi chiar lăudată. “Bravo Andreea, foaaaaarte bine. Să îl găsim pe următorul”. Când nu eram atentă mi se retuşa munca din poignee, elegant.

N-a durat mult până m-am prins că nu sunt suficient apreciată fapt pentru care mi-am pus manusile-n cui şi am vorbit tot drumul, până s-a lăsat noaptea şi-a trebuit să ne întoarcem. Noroc că destoinicia şi încăpăţânarea nu ne-au dus departe … frecam la fiecare copac până treceau trei straturi de coajă să fim siguri că prinde vopseaua. N-am avut mult de întors.

La cabană am găsit trupa în jurul focului de tabără. Serata culturală mai avea puţin şi începea dar am prins locuri în primul rând. Faine momente am trăit. O să îmi aduc aminte mereu cu plăcere de flăcările ce îmi dogoreau obrajii, de luna mare şi plină ca o gogoaşă ce lumina ca-ntr-un cover album Moonspell şi de o voce faină acompaniată de nişte voci mai puţin faine. Cântecele de munte au fost la putere. Păcat că n-am putut sta până la sfârşit, m-a doborât somnul. Ferice că se auzea prin pereţii priciului… cu găleata-n mâââââââânăăăăă, dup-o săptămâââââânăăăăăăăăă.

Moonspell. The great silver eye.

Dimineaţa zilei de luni a trecut repede, lumea s-a împărţit pe echipe şi ura şi la remarcare. Eu din păcate n-am avut cum să-i însoţesc. Serviciul mă cerea înapoi. Am băut o ultimă cafea după primele două deja servite, am mai împărtăşit nişte poveşti… cu greu m-am dat plecată. Mai că aş mai fi stat câteva zile. Drumul de întoarcere nu m-a încurajat deloc, am ascultat numa’ muzică de munte, Phoenix şi Pasărea Colibri. Ca de fiecare dată după o ieşire la munte să-nfrunt o nouă săptămână îmi părea din ce în ce mai greu. Rău mă dor ochii mă dor / De lumina stelelor…

Vă las în continuare cu Voluntarii Sufletzelle. Dacă nu v-am convins eu poate veselia şi pofta lor de muncă e molipsitoare. Citat din El Coordinatore:

Veniţi în Carpaţi la Remarcare: Vacanţă, muncă, munte, prieteni…o experienţă de neuitat vă aşteaptă!