Remarcare in Ciucas, printre rhododendroni. Nu degeaba Muntelui Rosu i se zice Muntele Rosu.

De obicei cand se intampla cele povestite mai jos e dimineata zilei de luni, orele 06.30 trecut fix. Cocosul din telefon racneste apocaliptic stresand timpanele şi stricându-mi visele roz, cu rhododendroni. Imi incerc fortele in timp ce ma ridic cu greu din pat. E moale, asternuturile sunt curate si miros a mine. Pun talpile in pamant, adica pe covorul plusat si crem. Sunt umflate si nu suporta atingerea podelei. Calc cu grija, cine stie de ce ma pot lovi. Ajung la telefon si ii sting urletele. Ma asez pe scaun si incerc sa ma dezmeticesc. Merge o cafea. Dar sa ma mai intind putin inainte. Nu dureaza mult pana cocosul atinge iar decibeli de nesuportat, talpile umflate iar ating covorul, iar sting durerea orologiului, iar in pat??? Mai bine nu, hai la cafea.

Capul imi e umflat si mare si se intreaba daca ala dintre urechi e acolo si stie macar cum il cheama. In timp ce caut ibricul, zaharul si cafeaua ma gandesc cu incetinitorul la ce voi imbraca. Aleg de fiecare data ceva costumatie lejera, sporty spice, in conformitate cu incaltamintea care sigur va fi comoda si foarte larga, ca sa incapa talpile in ea. Calc ca pe ace si imi transfer lucrurile dintr-o geanta in alta. Telefoane, acte, legitimatii. In drum spre baie ocolesc rucsacul pe jumatate desfacut, ma lovesc de betele de trekking, ma impiedic de bocanci si alte chestiuni de obicei dureroase pentru talpi. Despre care deja am precizat ca sunt umflate. Tot cu incetinitorul ma spal pe fata si ridic privirea sa ma admir in oglinda. Lucru nu neaparat admirabil. Parul imi e valvoi, lucru cert ca am adormit cu el ud. Macar am avut puterea sa il spal tarziu in noapte. In timp ce incerc sa imi linistesc meteoritul din freza suflu in cafea si ma uit cu jind la pat. De ce nu mi-am luat eu o zi libera oare?

De data aceasta toate mi s-au întâmplat într-o zi de marţi. Că lunea a fost liberă cu ocazia Rusaliilor şi am petrecut-o cum ştiu eu mai bine, teleleu pe coclauri, cu găleata-n mână. Impropriu zis cu găleata că nu am avut-o în grijă dar da, iar am fost la remarcări. Iar rolul meu abia acum începe cu adevărat. Aşa cum începe şi povestea remarcărilor din Ciucas, remarcări la care voluntarii munceau deja de o săptămână când am ajuns eu. I-am prins descântând două butoaie de vopseluri cu atâta grijă încât începusem să mă întreb cum era grija dacă acolo era ceva cu mult mai multe grade.

Scule de remarcare: şurubelniţe, patent, topor, macetă, fierăstrău, mănuşi, pensule, perii… mai identificaţi ceva?

În perioada 30 mai – 9 iunie 2014, Asociaţia Montană Carpaţi a organizat în colaborare cu serviciile Salvamont din Prahova, Braşov şi Săcele o nouă etapă a programului „Voluntar în Carpaţi 2014”, de data aceasta în Munţii Ciucaş. Munca efectivă a constat în revopsirea marcajelor, îndepărtarea obstacolelor de pe poteci şi montarea unor stâlpi şi săgeţi indicatoare. Plus adăpostirea de ploaie, grindină şi alte fenomene meteorologice gen fulgerica. Cu ajutorul voluntarilor, printre care şi membri ai Asociaţiei Montane Carpaţi, au fost  refăcute următoarele trasee turistice:

• BA,  Şaua Chiruşca – Poiana Valea Stânei;
• TG, La Răscruce – Pârâul Alb
• TA, Zaganu – Pârâul Sterp
• BA, Cheia – Poiana Valea Stânei
• BR, Şaua Chiruşca – Pasul Boncuţa
• CR, Poiana Valea Stânei – Pasul Boncuţa
• CR, Vârful Gropşoarele – Turnul de Aramă
• CR, Vârful Ciucaş – Poiana Dalghiului
• Schimbat şi adăugat săgeţi în Şaua Ţigăilor, Vârful Ciucaş, Poiana Stânei

Eu am participat la două dintre refaceri pe care le voi şi relata în ordine cronologică şi subiectiv, bineînţeles. Prima este obsedanta BR (Bandă Roşie nu Bere Rece, să fim bine înţeleşi) din Şaua Chiruşca până în Pasul Boncuţa prin Curmătura Stânei. A doua este Crucea Roşie din Vârful Ciucaş până în Poiana Dălghiului.

După cum precizam mai pe la inceput voluntarii i-am găsit descântând două butoaie de vopseluri, unii dintre ei. Alţii descântau fără spor autocolante şi folii de transfer încercând să înţeleagă cum o să vopsească sus în vârf săgeţile indicatoare în timp util, astfel încât să nu îi apuce sfârşitul verii dezlipind colante. Am încercat să mă acomodez pe cât se poate de rapid şi să mă hotărăsc cu ce echipă plec. Din fericire mi s-a dat mâna liberă la alegere şi pe această cale mulţumesc pentru înţelegere tuturor. Să mă îndrept spre Boncuta dinspre Poiana Valea Stânei pe CR sau pe BR din Şaua Chiruşca? Prima variantă pare prea simplă şi fusesem pe acolo anul trecut. Sau să mă duc la montat de săgeţi spre Ciucaş? Optez spre Banda Roşie, că vorba aia – un vis în viaţă am. Bandă Roşie pe munte şi pentru tot restul vieţii.

Floricele pe fundal de Muntele Roşu

 Selfie de remarcare… pe soare

şi pe vânt

Programul de remarcare l-am început încurajator, abordare pieptişă, urcare în forţă pe triunghi roşu pe Muntele Roşu până La Răscruce. Era foarte cald, soarele ne bătea fix în moalele capului şi mirosea puternic a căcăreze de oaie. Încă puţin şi intrăm într-o altă dimensiune, parfumată. Din fericire a avut grijă să mă scoată din halucinaţii vântul de Ciucaş ale cărui adieri de zeci de kilometri pe oră mi-au clătinat verticalitatea puternic. Departe, peste umărul stâng, într-un petec însorit se vedea Cabana (hotel) Ciucaş. Nu m-ar fi deranjat să fiu acolo la plajă şi relax. Mai în spate, nu la fel de însorite, se înşirau Culmea Bratocea, Şaua Ţiglăilor şi semeţul Vârf Ciucaş. Ca să uit de relaxarea hotelieră dau să beau nişte apă, îmi era sete. Cu tristeţe am constatat că o uitasem la baza Salvamont. O scosesem să bag vopseaua şi pe jos a rămas. “Deh, acu bea vopsea” îmi zice Andreea ca să mă liniştească de tot. Facem un selfie de aducere aminte şi o luăm la deal.

Mai înfofolită ca Baba Dochia am ajuns întâi La Răscruce şi apoi în Şaua Gropşoare unde tot că baba mai devreme pomenită am început să dau jos din cojoace. Pe drum n-am reuşit să îmi stăpânesc exclamaţiile în faţa frumuseţilor naturii. Este un clişeu dar trebuie să vă împărtăşesc: fain mai e în Ciucaş în iunie, luna rhododendronului. Dealuri molcome şi roz se dezvăluiau privirii pe măsură ce înaintăm pe potecă cerşind parcă fotografii. Din toate unghiurile. Asta le-am şi oferit cu vârf şi îndesat. Recomand oricărui montaniard o ieşire la început de cireşar pe potecile Ciucaşului, printre rhododendroni. Nu degeaba Muntelui Roşu i se zice Muntele Roşu.

 

Iunie – luna roz, a rhododendronilor

Rhododendroni

Viaţa e roz şi roz este lumea toată 🙂

După o pauză de masă, de planuri şi de alte fotografii în Şaua Gropşoare am coborât printre jnepeni pe cruce roşie până în Şaua Chiruşca. Mângâiaţi până la ardere de soare am descărcat din rucsaci şi împărţit (echitabil cred) materialele necesare muncii de Vopsitoraş în Carpaţi: găletuşe, vopselute, pensulici şi o periuţă; plus aparatut foto, cameruta de filmat şi alte chestioare conexe funcţie de înclinaţiile şi dorinţele voluntarasilor. Eu m-am ales bineînţeles cu aparatul foto la gât (din ăla greu, deselereu; în caz că nu ştiţi durerea de grumaz şi rezoluţia bună vin la pachet) şi în spate cu vopselurile rezervă, aşezate cu multă grijă pe verticală să nu cumva să se verse după ce fuseseră înfofolite în treijdemii de pungi. Fapt pentru care spate mai drept că în ziua aia n-am avut toată viaţa mea. Puteam lejer să car cartea pe cap fără să cadă, ca în exerciţiile fotomodelelor, iar când mă aplecam să ridic ceva de pe jos tot dreaptă implementam mişcarea de parcă înghiţisem ditamai părul.

 Şaua Chiruşca

Voluntarii curăţă poteca de un brad uscat ce strică vizibilităţii marcajului

Până aproape de Izvorul Hoţilor am tot remarcat prin pădure prin pădure. Fără fragi şi fără mure. Aveam mare chef de sporovăit, întreţineam atmosfera bine sau aşa sper. Colegii din fericire aveau chef de muncă. Cheful era maxim pentru că vremea era şi ea maximă (deocamdată). Norii veneau şi treceau fără mari semne de ploaie. Nu că m-ar fi impresionat picăturile prea mult, putea să mă plouă ciuciulete până la underweri, cu tunetele şi descărcările electrice am o mai mare problemă. După remarcarea din Ciucaş mi-am căpătat supranumele de “detectorul de fulgere”, în caz că nu aveam destule alte porecle.

Astfel, pe cât de ţeapănă eram de la vopseaua din spate tot aşa mi s-a lungit gâtul observând cerul şi toate formaţiunile purtate de vânt deasupra noastră. Care formaţiuni au început să dea cu tunete şi apă exact când eram în loc semi-descoperit aproape între Izvorul Hoţilor şi  Curmătura Stânei. Mare noroc pe capul meu, ce pot să zic. Iar copacul ăla mare, ars şi trăznit de lângă izvor mi-a dus curajul nu sub nivelul mării ci sub Groapa Marianelor direct. Câinii de la stână ce ne lătrau de zor erau deja un accesoriu neglijabil. Clipeam des şi nu înţelegeam deloc teama unora dintre colegii de remarcare. Cum să vă fie frică de nişte colţişori când mai e puţin şi urgia e deasupra noastră? Cam astea îmi erau gândurile. N-am îndrăznit să le rostesc cu voce tare, că deh… fiecare îşi ştie problemele şi îşi poartă crucea.

  Move to the beat… mesajul de pe acoperişul stânii se potrivea cu vremea

Izvorul Hoţilor

Frica dă viteză nemăsurată… iar cu imboldul (trăznit) în spatele tău merge şi mai repede

Curmătura Stânei

Din fericire atât urgia cât şi furia ciobăneştilor ne-a ocolit iar noi am putut să ne bucurăm de roadele muncii noastre (când ne uitam în urmă şi se întâmpla des) dar şi de un peisaj pe măsură. Căci da, în Curmătura Stânei ochilor de montaniard li se dezvăluie o parte nu prea cunoscută iubitorilor de înălţimi “ciucasiene” dar la fel de faină sau poate chiar mai faină dacă ai deja retina rutinată de stâncăraia de pe partea cealaltă. Am mers ceva vreme pe curbă de nivel admirând ce vedeam în dreapta, atât cât ne mai lăsa stomacul. Dragostea de orice fel trece prin stomac iar noi cam muream de foame. Tot amânasem momentul ghiftuirii până când sătui de frumos şi hrană spirituală, înainte de intrarea în pădure şi începutul coborârii, s-a întâmplat neîntâmplatul, cel aşteptat de câteva ore. Momentul mesei. Poftă bună, ne auzim după.

Aburii se ridică din Cheile Văii Stânei

 Cu găleata-n mână

 Marcaj vechi pe un bolovan înghiţit de pământ

 Poftă bună

Pfoai, ce merge treaba când ai caloriile în sânge nu în rucsac. Zbârnâie pensula pe copaci, genunchii sunt elastici, nici nu te împiedici de oboseală de orice găseşti în potecă. Da, din păcate, oboseala începuse să îşi facă simţită prezenţa. Ne dureau diverse, dar pe cei mai mulţi dintre noi tălpile. Noroc cu dedicaţia de care echipa reuşeşte să dea dovadă, nu vroiam să ne lăsăm până nu terminam de remarcat. Noroc şi cu pădurea cea frumoasă prin care ne-am petrecut două ore din viaţă şi care ne-a îndemnat la fredonat. Refrenul se potriveşte mai bine următoarei zile/nopţi de remarcare dar îl las şi aici că doar l-am lălăit până am răguşit.

O vară întreagă m-a ţinut pădurea

Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea

Iar acum, toamna, la plecare

Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare

R: Pădure, pădure nebună

În fiecare noapte cu lună

Voi rătăci fără ţintă agale

Ca o frunză mânată de vânt pe potecile tale

Pădure, pădure nebună

La un moment dat luăm legătura cu Florin pentru a stabili o oră finală de întâlnire în Pasul Boncuţa de unde trebuia să ne ridice fizicele obosite în Vitara şi ura şi la gară. Pe lângă încercarea ultimelor puteri prin noroaie din ce în ce mai respectabil de noroioase am avut parte şi de o experienţă interesantă. Florin ne spusese că în poiana dinaintea Boncuţei e o stână cu câini fioroşi. Pe măsură ce ne apropiam tensiunea creştea şi aburul se ridica.

Ploaia ce ne ocolise toată ziua îşi făcuse mendrele pe la poale şi din pământul reavăn, de fapt mustind, se ridicau aburi groşi. Călcam cu grijă să nu alunecăm deoarece alternativa era foarte mâloasă. Măcar cădeam pe moale. Nu trebuia să călcăm prea apăsat că ne-am fi afundat de ne mai scoteai doar prin extragere cu ajutorul macaralei. Era recomandată abordarea vioaie, ca o gazelă urmărită de ghepard. Din când în când ne opream la câte un pom să mai tragem o dungă roşie. Vopseam prin aburi şi noroaie, dedicaţie pentru cauză în orice împrejurare şi condiţie meteo. Vorbeam în şoaptă sau prin semne pe fond de lătrături înfundate de câini. Fain. Timpul trecea totuşi greu. Tot greu am ajuns şi în poiană când ce să vezi, nici o oaie, nici un câine. Doar un apus fain în depărtare şi o lună mare şi aurie, ca o gogoaşă muşcată, deasupra noastră. De Florin nu dăm nici acolo nici pe staţie. Aşa că o luăm încet la pas pe forestier în speranţa că ne vom întâlni cât de repede cu el, dar mai ales cu maşina, în timp ce ne îndreptam spre Poiana Valea Stânei.

Voluntariat prin aburi şi noroaie, dedicaţie pentru cauză în orice împrejurare şi condiţie meteo.

Crepusculul se face negru, noaptea ne cuprinde. Luna e faină, tot ca o gogoaşă aurie şi muşcată într-o parte. În spate începe să o dea cu fulgerica de mi se strângea tricoul pe spate la fiecare semnal luminos. Tunetele sunt din ce în ce mai aproape, la fel şi bliţurile lu’ doamne doamne. Sfârâie tălpile la fiecare luminare de cer. Sincer nu ştiu exact unde îmi sunt o parte din coechipieri. Cu doi dintre ei sunt în tandem dar pe doi i-am pierdut în spate. Nu pot încetini oricât aş vrea. E ceva ce ţine de instinctul de conservare. La un moment dat mi se spune să merg mai încet şi îmi dau seama, cu voce tare, că mai încet nu se poate. Doar dacă se vrea mai repede.

N-am deschis frontala, nici nu ştiam unde este. Mergeam la lumina lunii şi la lumina frontalei din spate. Şi a fulgerelor, să nu cumva să uitaţi presiunea externă. Şi nu îmi era frică nici de întuneric, nici de posibilitatea întâlnirii cu ursu, nici de multe. Mă laud, în gând, de faptul că m-am vindecat de câteva temeri, din păcate nu de toate. Din fericire, de fiecare dată, autocritica vine de mânuţă cu laudă de sine ce miroase a bine, altfel nu cred că aş supravieţui vicisitudinilor sorţii. Aud prin treacăt că undeva, cam în 15 minute distanţă, e o căsoaie mare în construcţie unde ne-am putea adăposti până vine Florin să ne ridice. Trece jumătate de oră ca popa şi n-ajungem la ea. Fulgerele sunt în spate şi luminează totul iar la unul mai puternic reacţionez ciudat de-a dreptu’ încercând să pătrund ca la mine acasă, doar că prin efracţie, într-o locuinţă aşezată pe dreapta drumului. Trăgeam sistematic de sârmele de la poartă doar doar s-or deschide şi ajung la adăpost. Reuşisem aproape să deschid primul rând când m-au liniştit, nu ştiu cum, colegii.

Reluăm drumul. Şi mergem şi mergem pe lângă apa Telejenelului. Şi drumul e lung. Şi fulgerica e din ce în ce mai des şi mai aproape. Şi Florin nu mai vine. Şi casa aia mare în construcţie nu se mai vede. “Ce concurent bun de marş maraton aş fi dacă s-ar presta concursul în astfel de condiţii. Podiumul clar al meu ar fi.” Când în sfârşit ajungem la căsoaia respectivă realizez, cu un rictus de hienă care aşa a-ngheţaaaat, că nu pot trece pe scândura podeţ instabil din cauze de pitici pe creier. Oricum hardughia era foarte închisă fapt pentru care, prin deducţie logică, nu aveam unde ne adăposti.

Din fericire Vitara cea asemănătoare cu Alba ca zăpadă în mizerie ajunge în câteva minute, ne ridică şi ne poartă la adăpost. Aproape adorm pe drum motivele fiind clare şi două: oboseala şi aburii de diluant. Apropierea de civilizaţie îmi dă aripi şi… cam atât.

 Noapte bună şi ne auzim mâine, că va fi o zi mult mai grea. Presimt.