Vara abia aciuată pe meleagurile noastre mi-a făcut mare dor de iarna mult iubită, de fulgii de nea, de viscol chiar, de aerul rece ce îngheaţă nările şi-l simţi până-n plămâni, de zăpadă ce scârţâie sub vibram, de parazăpezile ce-mi dau senzaţia că am picioarele mai lungi, etc… Dorul mă mistuie cu fiecare grad ce creşte-n termometru. Vorba unui prieten: “ce să-ţi fac dacă eşti născută la copcă”.
Speaking of iarnă, vă las cu câteva poze şi mai puţine cuvinte că nu-mi aduc aminte prea multe de atunci, a trecut ceva vreme. Sunt realizate de revelion, trecerea din 2007 spre 2008. Am petrecut cu o gaşcă de montaniarzi la o căsuţă pe Valea Dobrei, în munţii Cindrel.
29 decembrie 2007, ziua mea de naştere. O petrec pentru început în trenul de noapte care ne lasă în Sebeş dis de dimineaţă. De acolo ne-a preluat un amic până la Şugag şi de la Şugag au urmat 18 kilometri îngheţaţi în vârful unui camion unde se aflau claie peste grămadă oameni, rucsaci, schiuri, lemne, pungi, punguliţe şi un ditamai generatorul. Drumul a curs lin pe lângă Valea Dobrei până la Cantonul Hidroconstrucţia “Valea Dobra”.
Somn in trenul de noapte
Şugag
debarcarea
De cazat am nimerit camera kind of bucătărie unde nu era sobă de teracotă, doar plită. Ca să fie cald trebuia foc non stop ceea ce bineînţeles că nu se intampla că mai trebuia să dormim şi noi. Dimineaţa ne prindea cu ţurţuri la gură şi nedoritori să ieşim din saci.
5 zile de iarnă în toată regulă, cu apă curentă la izvor (asta dacă reuşeai să-l dezgheţi cu toporul), toaletă undeva în curte, fără semnal la telefon, fără radio, fără tv, curent electric de la generator,încălzire centrală cu lemne, două ture în zona pe o vreme faină şi vizibilitate maximă, veselie, petreceri… toate ingredientele unei vacanţe de neuitat.
30 decembrie 2007. Cantonul Hidroconstrucţia “Valea Dobra” – Cantonul Silvic “Sub Duşi” – Stânele din Duşi – Cantonul Silvic “La Duşi” – Troiţa de la Crucea Bijii – Poiana Padina Rudarilor (1572 m) şi înapoi pe acelaşi drum, tură spre Vârful Foltea sfârşită fără a-l atinge.
Am urcat de la căsuţa noastră pe un drum forestier spre Coasta Porumbelului, am traversat cătunul Vâlcele pe curbă de nivel pe sub muntele Pripoane până am întâlnit banda albastră ce ne-a dus până în Poiana Padina Rudarilor unde am făcut cale-ntoarsă.Intrasem târziu în traseu şi acum ne-nghesuia noaptea.
Pe aici intrasem in zona cu semnal si au inceput sa curga sms-urile de La multi ani cu ocazia zilei de nastere, a anului ce vine si asa in general. Urari peste urari
Pe curba de nivel pe sub muntele Pripoane
Cătunul Vâlcele
31 decembrie 2007. Ultima zi din an am petrecut-o pe nemarcate pe muntele Pogoană (1424m) spre Picioarele Cailor. Plimbare lejeră cu multe pauze de admirat măreţia Făgăraşului pe de o parte dar şi înălţimile domoale ale Cindrelului pe de altă parte.
In ultima zi din an trezirea e la fel de grea ca in oricare zi
Căsuţa noastră e cea din stânga, cocheta cu dungi roşii
Pe muntele Pogoană
Bucuriile zăpezii
Spre Făgăraş. Se pot observa vârfurile Suru (2283m), Budislavu (2375m), Ciortea (2427m), Negoiu (2535m), Lespezi (2522m), Vânătoarea lui Buteanu (2507m). În ultima culme împădurită se poate observa (cu greu) releul de deasupra Păltinişului (Muncel)
Trasee în văzduh
Privelişti Cindrelene
Culmea înaltă a munţilor Cindrel, văzută de la obârşiile Văii Dobra (de pe Muntele Pogoană). De la stânga la dreapta: Vf. Surdu (1961m), Vf. Rozdeşti (1952m), Vf. Niculeşti (2035m), Vf. Cânaia (2057m), Vf. Cindrel (2244m) şi nu în ultimul rând mai în faţă Vf. Foltea (1963m)
Valea Dobra şi după ea Coasta Porumbelului
Urcarea pe muntele Pogoană
It’s alright, I got home
Late last night
But I’m a super girl
And super girls just fly
01 ianuarie 2008. Pe cât de însorite au fost primele zile aşa de urâtă a fost prima zi din an. Ne-am resemnat că nu facem traseu aşa că ne-am pus pe jucat cărţi, remi şi alte jocuri de societate. Aceasta a fost activitatea principală până seara când oboseala cauzată de noaptea pierdută şi-a spus cuvântul şi ne-a băgat la aşternuturi mai repede decât mă aşteptam.
02 ianuarie 2008. Curăţenie, imbarcare în camion, ura şi la gară. Şi apoi în taxi în Bucureşti, când cu o voce sfioasă am întrebat:
– Nu vă supăraţi, în ce zi suntem.
– În 2 domnişoară, 2 ianuarie.
– Nuuuu, ce zi a săptămânii vă rog să-mi spuneţi.
– Păi, e miercuri.
– Ah, ce bine. Mai am până mă duc la muncă.
Pierdusem noţiunea timpului. Şi bine a mai fost.
Muntele de rucsaci
La revedere tabără dragă!
Cina din tren…
… şi desertul