Revelion 3 in 1. Zarnesti, Curmatura, Moieciu de Sus. Bonus traseu Curmatura Casa Folea.

“Revelionul 3 în 1 s-a terminat. A început furtunos ca între fraţi pe 30 decembrie în Zărneşti, a continuat ca între moldoveni la Curmătura până pe 3 ianuarie  şi apoi încă o seară cu vechea gaşcă la Moieciu de Sus. De fiecare dată în compania selectă a Cosânzenei. La mulţi ani 2014! Abia aştept să ajung la houmsuithoum” scriam pe facebook în 4 ianuarie 2014. Şi acum să începem cu începutul.

Senzaţia de ajun de Crăciun nu poate fi înlocuită cu nimic şi drumul până acasă la părinţi în seara zilei de 24 decembrie de multe ori îmi rămâne în memorie.24 decembrie 2013. Parcă a fost ieri. Transmiteam mesaje din maşină nerăbdătoare să ajung la Adjud. Iată una din scrierile ce au văzut lumina tastaturii pe drum: “Ajun de Crăciun 2013“.

Iar acasă zilele au trecut incredibil de repede între răcituri, cozonaci, pomana porcului, un botez şi din păcate şi o înmormântare. Pe 30 decembrie plecam de la casa părintească cu căţel (la figurat) cu purcel (la propriu) spre Zărneşti. Revelionul meu coincidea geografic cu al frăţiorului aşa că ne-am petrecut mai mult timp împreună într-o vacanţă decât visam vreodată. El urma să treacă în noul an la Zărneşti şi eu puţin mai sus, la Cabana Curmătura.

30 decembrie 2013. Zărneşti. Casa Adina Maria şi o seară/noapte faină cu multe jocuri de societate. Un mim în care “grijanie, comitat, bondar, chihlimbar, caldarâm, gregar” au ţinut capul de afiş, un joc cu o dinamită ce scotea imaginaţia şi cele mai bune cuvinte din tine şi, mai ales, jocul în care trebuia să ghiceşti personajul scris pe biletul din fruntea ta punând întrebări la care să se răspundă cu da sau nu. Câte o întrebare pe tură. Eu nu mi-am ghicit personajul. Mai grav este că alt combatant nu auzise de Legolas, de neconceput aş putea zice. Probabil de aceea s-a şi ales cu numele elfului pe frunte.

Fraţii Brothers. Maria Mirabela şi Don Corleone

31 decembrie 2013 – 02 ianuarie 2014. Spre Curmătura am plecat în ultima zi din an pe mult prea cunoscutul traseu Zărneşti (722m) – Cabana Gura Râului (760m) – Fântâna lui Botorog (850m) – Poiana Zănoaga (1375m) – Cabana Curmătura (1470 m). Faţă de anul precedent am ajuns pe lumină, fără frici şi imaginaţii la frontală. Am stat liniştite în cabană preţ de o ciorbă şi apoi am plecat în întâmpinarea unor prieteni spre Şaua Crăpăturii.

Bineînţeles că ne-a prins noaptea şi pe mine şi cele trei ceasuri rele de sfârşit de an.

• La coborâre am alunecat pe o porţiune îngheţată declanşând un cutremur de mică adâncime. Amortizarea a fost cu cotul drept dar cu toate astea tot am reuşit să îmi zdrelesc buca de pe aceeaşi parte. Următoarele nopţi am dormit doar pe partea stânga cu faţa la perete de prinsesem drag de el.
• Mai aproape de trecerea dintre ani în timp ce îmi căutam rochia de gală prin rucsac mi-am scăpat frontala peste nas în timp ce o trăgeam spre frunte. Şi elasticul era din acela tare, cu tensiune. Mă simţeam ca Moroşanu în ring când încasează una peste faţă de la adversar… sau cel puţin aşa îmi imaginez eu că se simte. Rezonanţă în urechi, stele verzi văzute (la propriu) şi os nazal dureros la atingere. Nu era suficient că mă durea în cot şi nu numai. Acesta a fost al doilea ceas rău.
• Al treilea mi s-a păstrat pentru primele zile din anul următor din fericire. Din nefericire a fost cel mai dureros dintre toate. M-am împiedicat şi m-am lovit rău la genunchiul stâng, atât de rău că mi-a amorţit piciorul şi am şchiopătat o săptămână. Iar la vreme rea articulaţiile mi-au tremurat mult timp de atunci.

Restul zilelor şi nopţilor s-au întâmplat în ritm molcom cu accente moldoveneşti (făceam revelionul împreună cu 20 de moldoveni din dulcele târg al Ieşilor), muzică, jocuri de societate, glume, prieteni, mâncare şi voie bună. Apropos de graiul moldovenesc, din care şi eu am câteva accente pe care sper să nu le pierd vreodată, la un moment dat mă întrebam dacă au accent şi în scris. Din păcate nu se poate că altfel scriam povestea de acum încolo. Singura ieşire în decor a fost ştirea că “a murit Brad Pitt” de la un prieten prea glumeţ care ştia că accesul la net era cu ţârâita şi nu puteam verifica informaţia. Dar cum am ajuns la civilizaţie ghici care a fost prima căutare pe google.

Muki paznicul cabanei. Mai multe poze cu el si Sira am de la revelionul precedent

Bufniţoaia …. alte instantanee studiate cu celebra pisică de la Curmătura 🙂

03 ianuarie 2014. Am părăsit ospitaliera Curmătura într-o zi frumoasă în care soarele n-a lipsit prezentând-o într-o lumină favorabilă, o căbănuţă cochetă cocoţată în vârful dealului, ce ne făcea grea despărţirea. Direcţia noastră era către Casa Folea, stabilisem cu Irina şi Andrei să ne ia de acolo şi să petrecem apoi încă o seară cu ei care erau cazaţi la o vilă din Moieciu de Sus.

Traseul Cabana Curmătura – Poiana Mărtoiului – Pepiniera Brustureţ – Valea Vlăduşca – Muntele Toancheş – Şaua Priporului – Casa Folea este marcat cu un triunghi galben care se vrea misterios, pe alocuri îl pierzi în decor. L-am parcurs în aproximativ 3.5 ore. Pe hartă pare puţin dar denivelările fac situaţia din teren să arate altfel. Urci cobori şi iar urci şi iar cobori. Până nu te mai interesează.

Drumul era îngheţat prin pădure deoarece razele soarelui au întâlnit rezistenţa brazilor şi n-au avut încotro. Parcurgerea a necesitat atenţie sporită altfel riscam să ridic iar tensiunea domnului Marmureanu şi nu merită săracul asemenea emoţii.

În prima poiană normal că situaţia s-a schimbat, am putut merge şi fără să mă uit doar în pământ. De fapt privirea îmi era în urmă la Curmătura cea însorită străjuită de “Locomotivă” în stânga şi Piatra Mică a Craiului în dreapta.

Cabana Curmatura în centrul imaginii

Piatra Mică a Craiului

După prima poiană, a cărui nume nu l-am găsit aşa că îi zic “Poiana fără nume”, drumul a început să piardă altitudine rapid dar a recuperat-o la fel de rapid cu preţul gafaiturilor noastre până la un punct de unde am coborât iar până în Valea Mărtoiului. În tot acest timp alături de triunghiul nostru gaben a mers şi unul roşu care de la Pepiniera Brustureţ a plecat în altă direcţie, spre dreapta către “La Table” unde ajunge într-un timp estimat de 1-1,5 ore. Călătorie sprâncenată i-am urat, noi aveam drumul nostru care spre disperarea amândurora lua iar altitudine.

triunghiul galben întâi coboară

ca să aibă ce urca puţin mai încolo

In Poieniţa Mărtoiu Craiul ni s-a dezvăluit pentru prima dată în acea zi. Alb, mândru ca un crai, pudrat cu zăpadă şi luminat de astru.

Pepiniera Brustureţ

Prin deducţie logică, ţinând cont de ce am detaliat în paragraful anterior, noi am cotit-o stânga. Şi ce credeţi. Am început iar să urcăm. Până la punctul în care am început iar să coborâm. Logic.

descoperisem Instagram-ul…

Pantele împădurite ale Piscului Mărtoiu rămân preferatele mele pe acea zi. Nu pentru că există şi zone în care se merge pe drept pe curbă de nivel ci pentru spectacolul de umbre şi lumini oferit. Mă consider norocoasă că am ales acea zi şi acel drum. A meritat ce pătimisem până atunci dar mai ales ce urma să pătimesc. Deoarece ce e mai frumos abia de acum urmează.

Se vede poteca pe care am coborât in Valea Vlăduşca

Valea Vlăduşca ne aştepta la capătul acelei enshpemii coborâri împreună cu un drum forestier. La fel şi o nouă bifurcaţie de trasee. Dacă la prima de la Brustureţ pleca un triunghi roşu spre “La Table” la a doua triunghiul a fost înlocuit de o cruce roşie cu aceeaşi destinaţie cu un timp estimat tot la 1-1,5 ore. I-am urat şi ei aceeaşi călătorie sprâncenată deoarece… ghici.

Valea Vlăduşca

Pantele muntelui Toancheş aşteptau să fie urcate. Şi ce pante. Şi ce urcuş. Umbrele se alergau cu razele alinându-mi oboseala. Cu toată frumuseţea naturii ce mă înconjura începusem să devin irascibilă. Cireaşa de pe tort, deşi în situaţia dată suna la fel de bine şi bomboana de pe colivă, au fost urmele de labă de urs care mergeau fix pe aceeaşi potecă pe care ne conducea triunghiul galben. “Al naibii urs montaniard. Nu iese din traseu. Nu-i mai plac nemarcatele bag seamă.” Le-am pierdut la ultimul hop spre Şaua Priporului (1485 m alt.). Au fost 300 m diferenţă de nivel memorabili, plini de adrenalină şi morcovi în dos.

Început de urcuş pe Toancheş

Urme de labă de urs

Luminoasa, fotograful de serviciu. Multe din fotografiile din această postare îi aparţin.

Am păstrat această poză pentru a-mi aduce aminte cât de îngheţat era pământul. Nu puteam înfige beţele 🙂

În şa am uitat repede de omnivore graţie peisajului. Rezultatul s-a concretizat în zeci de poze ce apoi au trebuit sortate, cumpănite, analizate. A fost frumos. Urma ultima coborâre. Ultima. O simţeam aproape. Dar ce să vezi. Triunghiul galben nu mai era de găsit. L-am căutat cu fervoare aproximativ 20 de minute prin tot felu de bălării, stâncării. Şi la stânga şi la dreapta poienii. Ziceai că l-a mâncat pământul. Acelei poieni îi lipseşte un stâlp indicator, cu săgeţi pe el. Nu vreau să îmi imaginez ce se intampla dacă ne prindea noaptea pe acolo. Ar fi fost un fel de Poiana Teslei prequel.

Piatra Craiului din Şaua Priporului. Traseu Curmatura Casa Folea, marcaj Triunghi Galben

Brăduleţ Brăduţ drăguţ,

Bine-ţi stă în poieniţă

Nu îmi place galbenul dar la acel moment îmi schimbasem sentimentele, abia aşteptam să revăd triunghiul şi a sa culoare. N-a fost să fie. Din fericire Luminiţa găsise în dreapta poienii un marcaj cruce roşie care îmi era cunoscut, era cel care pleca de la Folea spre “La Table”. Începusem să recunosc zona. Şi poiana îmi era cunoscută doar că acum o vedeam din alt unghi cu care nu eram familiarizată. Am căpătat încredere şi i-am zis Luminiţei că mergem spre stânga pe CR, garantez pentru direcţie. Ultima dată parcursesem traseul la începutul lui noiembrie 2013 în tura culinară organizată de Asociaţia Montană Carpaţi, adică cu două luni înainte.

Din vârful dealului am văzut priveliştea mult aşteptată. Bucegii şi portocaliul Casei Folea undeva într-un colţ. Eram salvate. Glumesc. Trecusem altădată împreună prin situaţii mult mai grele, nu aveam cum să ne împotmolim chiar acum. La Casa Folea am servit mâncarea bună, multă şi cam scumpă făcută de gazde. Îşi merită banii. Acum când mă gândesc la bulzul cu mămăligă aurie, şunculiţă, brânză de burduf şi un ou ochi moale moţ deasupra tuturor salivez de zor chiar dacă nu îmi e foame.

După o masă copioasă ar fi mers un somn. Am luat rucsacul în spate cu gândul la Moş Ene şi am luat-o în sus şi apoi în jos pe drumul de ţară până ne-am întâlnit cu Irina şi Andrei. O pătură de nori negri se pregătea să cucerească cerul. Dar Bucegii erau în continuare luminaţi de soare şi frumoşi. Frumos început de an.

La Moieciu revederea cu gaşca a fost drăguţă. Dar cea mai drăguţă a fost revederea cu duşul şi apa caldă a cărei prezenţă ne lipsise la Curmătura. Dar a fost compensată de alte lucruri frumoase. De care acum îmi e dor.