Schi pe Valea Dorului

De mulţi ani mă macină o întrebare la care în 2015 am reuşit să am un răspuns. Cum ar fi să dorm la cabana Valea Dorului, la poalele Muntelui Furnica? Cum ar fi seara, obosită fiind de la atâta schiat, în loc să mă grăbesc să prind cabina la 2000 să aşez schiurile în rastel, să admir Bucegii scăldaţi în culorile apusului, apoi să intru în cabană la relaxare. Iar dimineaţa după ce savurez cafeaua să îmi iau schiurile din rastel, primul telescaun şi dusă să fiu. În ultimii doi trei ani am tot trecut iarna prin zonă şi necesitatea răspunsului începuse să se acutizeze.

Cireaşa de pe tort a apărut în decembrie 2014, când în drum spre Padina şi spre o tură de pomină, am luat acolo o pauză de ciorbă.

Iar dorinţa de iniţiere în tainele lunecuşului pe doage de lemn a unor prieteni buni a fost pretextul ideal. Ne-am întâlnit imediat după revelion la vizionarea The Hobbit: the battle of the five armies. După vizionare credeam că totul este posibil, inclusiv ei să înveţe să schieze. Rezervarea la cabana Valea Dorului a venit de la sine.

Instructorul l-au găsit după câteva încercări şi nişte ţepe luate. Echipamentul s-a închiriat de la centrul de închirieri de lângă telegondolă cu 50 lei / zi. Primele lecţii le-au luat sus pe platou, pe plat, aproape de ieşirea de la telecabină. Erau simpatici în stângăcia şi temerile lor. Am încercat să îmi aduc aminte cum am învăţat eu dar amintirile au început să se piardă în negura timpurilor. Îmbătrânim şi unele lucruri poate ar trebui să le facem la timpul lor. Dar, pe de altă parte, cine poate şti când e timpul lor? E sănătoasă şi abordarea mai bine mai târziu decât niciodată dar eu sunt de părerea că fiecare lucru se întâmplă atunci când trebuie să se întâmple, nici mai devreme nici mai târziu. Iar la ei s-a întâmplat atunci.

 

Iar la mine s-a întâmplat ceva neprevăzut. Habar n-aveam de toate reglajele de la legături, de tensiune şi altele. Aşa că prima coborâre, ce se vroia graţioasă şi demonstrativă, s-a terminat dramatic în 5 secunde cu mine muşcând zăpada din tumbă. Mi s-a spus de către un cunoscător că nu ştiu eu să îmi pun schiurile cum trebuie, că n-am scuturat zapada bine de pe tălpile clăparilor. Am ridicat o sprânceană zicându-mi în gând să nu îl contrazic din prima. La a treia căzătură spectaculoasă încasată am constatat că nici măcar nu depăşisem cu 50 metri începutul pârtiei spre Valea Dorului. Cu schiurile în spate am luat-o la deal decisă să ajung la centrul de închiriere să discutăm de la egal la egal amical. S-a rezolvat din fericire în cadru restrâns sus la 2000. În concluzie, câteva reglaje nefăcute la timp mi-au creat o stare de disconfort pe care am depăşit-o abia după ce am început să îmi cunosc echipamentul. Bine că nu mi-au creat şi vre-un picior rupt.

Prima coborâre după câţiva ani de zile a fost plină de emoţii.  Mă întrebam dacă mai pot, dacă schiatul e ca mersul pe bicicletă – adică nu se uită. Pârtia mi se părea abruptă şi îmi dădea fiori. Mai mulţi fiori îmi dădeau vitezomanii ce treceau glonţ pe lângă mine, snowboarderii ce îmi vâjâiau pe la ureche. Faptul că majoritatea purta cască mi-a indus pe lângă fiori şi o stare de nesiguranţă. Eu nu aveam aşa ceva, mă simţeam neprotejată. Noroc că emoţiile şi karma mea sunt au traiectorii relativ paralele aşa că după prânz încrederea era la cote maxime.

Ajunsă la cabană am luat în primire una din camerele de la etaj. O încăpere curată, primitoare, luminoasă, călduroasă şi cu vedere la pârtie. Pe unii schiori ce coborau cu viteză ultimă pantă chiar puteam paria că îmi vor intra prin geam fără prea multe discuţii dar cu multe cioburi.

Bagajele au coborât elegant cu telescaunul. Învăţăceii ce studiaseră de zor arta căzăturilor pe platou au coborât şi ei tot cu telescaunul. După pauza de ciorbă şi-au reluat şcoliţa. Entuziasmul le scădea direct proporţional cu numărul contactelor cu zăpadăa Pe nevăzute şi nesimţite a venit seara când ce să vezi… în loc să mă grăbesc să prind cabină la 2000 am aşezat schiurile în rastel, am admirat Bucegii scăldaţi în culorile apusului, am urmărit ratrack-urile ce nivelau de zor pârtia apoi am intrat în cabană la relaxare, odihnă şi tratament. Dimineaţa după ce mi-am savurat cafeaua, mi-am luat schiurile din rastel, primul telescaun şi dusă am fost.

 

Vedere din cameră

 Ratrack-uri la apus 🙂

 Cabana Valea Dorului la apus

Haloul de acest fel se numește parhelia sau sundogs (câinii soarelui). Informaţie preluată de la Meetsun.

 Scheme si figuri, ‘arfe şi talente

Drumul de vară 2000 – 1400