Siriu – Ascund Carpatii nostri atatea frumuseti

Dar pana la cabana trebuie sa traversezi raul Buzau. Adrenalina la maxim. Se traverseaza pe o punte de lemn sustinuta de cabluri. De fapt sunt doua, una suspendata pentru pietoni (acum impracticabila) si una suspendata pentru masinute. Recunosc , eram cam circumspecta. Mi se parea improbabil ca puntea sa sustina o masina. Dar mi s-a aratat cabana unde erau parcate multe masini, printre care si unele 4×4 marete. Uoooochei. Dar eu trec pe jos. Tu, du-te cu masina.

Cateva vorbe despre cabana Valea Neagra. Este cabana cu circuit inchis, sau ceva de genu. Nu e deschisa publicului larg, in circuitul turistic. Se inchiriaza telefonic, de regula in totalitate. In nici un caz sa mergi la ghici, ca poate gasesti loc. Trebuie rezervare inainte si nervi tari in caz ca te hotarasti sa dormi acolo. Cand am fost noi ocupantii erau niste fripturisti gratargii veritabili, de la mama lor. Si nu ascultau in nici un caz Two for tragedy, of viata mea.Echiparea, mancam si pornim la drum. Reusim sa intram in traseu la o ora tarzie, in jur de 13.00 cred. Incepem vajnic, incurajator, cu un urcus. Startul se da de la aproximativ 540 m altitudine iar in 3-4 ore ajungi la 1460m. Traseul este bine si proaspat marcat. De la Valea Neagra se continua o portiune pe drumul forestier, nu foarte mult. Din cand in cand mai sunt scurtaturi, destul de pieptise. Cu cateva gafaituri le rezolvam. De la capatul forestierului incepe cu adevarat urcusul, mare parte prin padure pana la Poarta Vanturilor.

Izvorul Negru

Greu la deal cu boii mici

A venit, a venit toamna 🙂

Which way?

Padurea asta de Siriu este asa, ca toate padurile adevarate. Deasa si intunecoasa. Daca stai mult si te uiti fix incepi sa ai oaresce vedenii. Daca mai falfaie ceva prin copaci imaginatia o ia razna. Noroc ca suntem destui (vreo 7) si galagiosi. Nu ne tace gura. Povestim vrute si nevrute, radem, ne intrebam cat mai e… iar la sfarsit mai ne si minunam ca am depasit cam cu o ora planu. Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese. Ne-a placut tare mult zicerea asta si nu i-am iesit din cuvant. Mai o gaza, mai un pom, mai niste povesti, mai o falfaiala de aripa printre craci si ajungem in gol alpin la Poarta Vanturilor (1490 m).

Pauzele lungi si dese cheia marilor succese

Poarta Vanturilor

O şa foarte largă între Vârful Bocârnea (1657 m) şi culmea Mălâia (1662 m), cam asta e Poarta Vanturilor. Eh, si acolo se aduna mereu multe multe mase de aer. E activitate puternica zi si noapte, un fel de sfat al vanturilor. Isi merita pe deplin numele portita asta fluturatoare. Imediat cum scoti nasu din padure simti curentu. Intra peste tot pe unde ai uitat fermoarul deschis si da frisoane. Iar mi-am adus aminte de o melodie, de data asta cu Ghita ce-i cu viata ta, ala de la portita. Greu, tare mi-e de greu / Vreu da’ nu stiu ce vreu.

Totul falfaie maxim pe acolo asa ca purcedem pe drumul forestier spre Lacul Vulturilor. Recunosc, iar am facut pe turistul ideal. Nu m-am interesat prea mult de traseu. Am printat harta, am citit putin descrierea muntilor Siriului concentrandu-ma pe rubrica fauna. Am eu o “obsesie” cu fauna la orice munte in care merg. Imi place sa fiu cat mai documentata, asaaaa … sa stiu la ce ma astept. Dar nu m-am uitat pe nici o poza din zona Siriu. Stiam doar ca este un lac acolo si trebuie sa ajungem la el.

 

Poarta Vanturilor

Cum mergeam noi pe forestier dam de un lac. Sec. Fac ochii mari. Clipesc des. Mah, cum naiba. Ciuciu apa? Tristetea asta e Lacul Vulturilor, sau Lacul fara Fund? Cum naiba. La cat de multa apa are si fara ochelari ii vad fundu. Pastrez frustrarile doar pentru mine. Colegii de tura inainteaza cu prea multa convingere. Clar e apa dupa dealu asta, imi zic in gand. Intre timp, pe masura ce ne apropiam de Lac si de momentul prea putin asteptat al inserarii realizez ca dorm la cort, in mijlocul salbaticiei, printre toate fiarele salbatice cu colti, gheare si in principiu neprietenoase. Vreau la maaaamaaaa.

Uit de toate cand dupa o cotitura se vede Lacul Vulturilor. Cu mana pe inima zic. O zona asa frumoasa mai rar. Ascund Carpatii astia ai nostri asa frumuseti. Tare e pacat sa nu le vezi cu ochii tai. Stiu ca o imagine e cat o mie de cuvinte, dar nimic in lumea asta nu egaleaza sentimentul acela de libertate, de golire a creierului, inimii si mintii. Simti ca esti liber. Ca un vultur.

Legenda spune: “aici vin vulturii, primavara, de beau apa ca sa intinereasca, aici isi invata puii sa zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile-ntinse, trufasii regi ai inaltimilor. ” (preluata de Alexandru Vlahuta in Romania Pitoreasca).
Cealalta denumire, Lacul fara fund vine de la o alta legenda cu un cioban furios care si-a lasat turma, a aruncat bata in lac si a plecat in lume, mai la ses. Dupa un an isi gaseste bata in Dunare. Isi da seama ca de fapt pastoritul este viata lui, ii e dor de munti, de turma lui si se intoarce acasa. Punct.

Ma relaxez total cand, pe masura ce cobor, mi se dezvaluie langa lac o casuta. Ingradita. Nu mi se mai pare asa chinuitoare noaptea. Poate reusesc sa dorm si eu trei ore puse cap la cap. La cort, de obicei nu dorm mai mult de doua ore pe noapte. Pur si simplu nu pot, aud tot ce misca si ce nu misca. Aud chiar si cum creste iarba. Instalam corturile in curtea Cabanei de Vanatoare. Spre supararea mea nu am reusit sa il conving pe Andi sa dormim in camera lasata deschisa.

– Mami, e mai bine in natura. Am venit sa stam la cort, de ce vrei tu sa dormim la aer inchis.
– Hai, treaca de la mine, zic. E uimitor sentimentul de siguranta pe care ti-l da un gard ametit.
In jur de 22.30 adorm. Un somn greu, 5-6 ore duc o noapte de bustean. Ma mir si acum cum am reusit. Oboseala acumulata si-a spus cuvantul. Dupa, totul e … legenda.

– Aud niste pasi. Imi zic, se duce unul dintre noi la toaleta. Nu mi-am pus problema ca merge fara frontala pe bezna aia, si e asa… sprinten.
– Horrr, horrr. Hmmm, ce sforaie baietii astia. Cam ciudat sforait, au racit. Au narile infundate.
– Horrr, horrr. Adrianeee, tu sforai? Nici un raspuns. Ok, cred ca doarme.
– (lumini de frontala, agitatie) Voi ati auzit ceva???
Desculta ies din cort. Cu greu nimeresc fermoarele, era sa ies prin panza. Realizez ca nu e chiar rau sa dormi cu cutitul langa tine. Macar iesi mai rapid. Bine, daca te-ai speriat degeaba si iti tai cortul ca zevzecu… nu e bine.

La patru dimineata faceam focul, si ne povesteam impresiile. Ne dam cu presupusul ce animal ar fi putut sa fie tulburatorul somnului nostru. Seara, cat timp ne instalam corturile a aparuse la cabanuta un cuplu cu care ne-am salutat si cam atat. Ei erau cei ce dadusera alarma. Saracii, aveau somnul mai usor decat al meu bag seama. Facem o cafeluta, stam la povesti,. Normal, toata lumea se gandea la urs. Totusi fusese prea silentios pentru un Mos Martin. Acum, dupa ce am studiat si mai intens fauna Siriului plus “cateva” filmulete cu sunete emise de animale sunt 90% sigura ca pe noi ne-a trezit mistretul.

Pe rand, unii dintre noi se retrag doborati de somn. Sigur o sa aiba o noapte linistita, ce a mai ramas din ea. Sunt altii care ii pazesc, cei care stau in jurul focului. Nu imi mai e somn. Astept rasaritul. Ne ducem pe o colina, sa vedem mai bine marea de nori. Prima mea mare de nori. Si nu merg de ieri de azi pe munte. Cat timp eram pe colina auzim niste ragete. Rasunatoare. Ne uitam unii la ceilalti putin uimiti. Vorba robotilor. Sunt uimit si foarte foarte speriat. Chiar speriati nu eram, cel care le emisese era haaat departe, intr-o padure deasa.

La un moment dat mi se inchid ochii de somn si ma duc la cort. Sa dorm putin. Era 7 dimineata, soarele sus pe cer. Incercam sa ma incalzesc, racoarea de dimineata intrase in oase. “Hei, vino. Vino sa vezi ceva. Hai, nu te sperii. E chiar frumos”. Era un cerb imeeens, iesit si el ca baietii la boncanit. Hai papushe, nu vezi ce coarne am. Si ce triluri scot. Frumusetea asta mica ne cantase asa duios mai devreme. Din pacate l-am ratat. Astept poza cu el de la colegii de tura.
Ne trezim cu totii si dormitii si nedormitii, strangem bagajele cu viteza melcului, mancam tot cu viteza melcului. Cu aceeasi viteza de croaziera pornim la drum. Eu am fost printre intarziati, am facut poze la orice boschete, bolovan, firicel de praf pe care l-am gasit. Si inainte de toate am facut muuuuulte poze lacului.

Imi doresc sa ma intorc acolo cat de repede pot si pentru mai multe zile. De la Valea Neagra pana la Lacul Vulturilor iar apoi spre Gura Teghii cu destinatie finala Ciucas. Probabil vor fi trei zile, dar sunt sigura ca vor fi minunate. Va las in continuare cu pozele facute la intoarcere si cu o recomandare. Mergeti in Siriu. Merita. Dar mergeti pe jos, nu cu masina. Doar asa ii veti vedea frumosi cum sunt, le veti aprecia linistea si salbaticia.

Cabana de Vanatoare Lacul Vulturilor

Cabana de Vanatoare Lacul Vulturilor

Admirand păpălăii

PĂPĂLẮU s.m. Physalis alkekengi. Plantă erbacee perenă din genul Physalis, familia Solanaceae, rudă îndepărtată cu vinetele, roșiile sau vânăta-africană. Poate crește până la 60 cm, sau chiar mai înaltă în condiții prielnice. Are frunze mari, cu formă romboidală, cu marginile ușor ondulate și vârf ascuțit, de altfel tipice pentru această familie de specii de plante. Frunzele, tulpina și florile sunt acoperite cu perișori foarte fini. Înflorește toamnă și face flori micuțe cu formă pentagonală, alb-gălbui și un calice care la maturitate ajunge să aibă forma unui lampion intens portocaliu, cu pereți fini ca de hârtie ce protejează la interior un fruct micuț roșu-portocaliu, de dimensiunea unei cireșe. Acesta este și elementul caracteristic, reconoscibil al păpălăului pentru care este cunoscut în aproape toate limbile ca lampion-chinezesc sau lampion-japonez.

Macese

“Vino cu mine pîna colea, în muntii Buzaului si poate ca vei petrece pe acolo si tu cîteva minute placute, ratacind cu ochii pe plaiuri încîntâtoare iar cu auzul si gîndul prin fantasticele regiuni ale basmelor vînatoresti”
AL. ODOBESCU Pseudokineghetikos

Lacul Vulturilor, Siriu