- Deci mâine, vizităm palatul lui Diclofenac şi apoi mai vedem
- Diocleţian nu Diclofenac, corectez amuzată
- Da, da. Deci, palatul lui Furazolidon şi apoi mai vedem
Era aproape de miezul nopţii. Aşteptam pizza la o terasă pe malul mării cu stomacul la gură. Încercam să schiţez un plan pentru ziua dedicată oraşului Split dar foamea de cultură era fix ca în piramida lui Maslow. O nevoie ce putea mult să aştepte. Ca şi organizator îmi fac penitenţa şi recunosc că Split a fost punctul excursiei faţă de care mi-am făcut cel mai puţin temele. În afară de faptul că e în patrimoniu Unesco cu palatul lui Diocleţian, titulatură care nu mai impresiona pe nimeni după alergătura de la Plitvice, nimic nu mai ştiam.
Dimineaţă m-am trezit cu un chef de viaţă mai mare decât al unui nou născut. Precum nora în blide m-am infiltrat în bucătăria gazdei iar finalul a fost grandios. O cafea bună aştepta produsele de patiserie după care plecaseră doi dintre noi. Până s-au întors cu achiziţiile făinoase savurasem în gogâlţuri trei sferturi de cană şi mă pregăteam să mai pun o serie. Cum foamea dispăruse ca prin minune plăcinta mea cu brânză a ajuns pacheţel, pentru mai târziu.
înainte de plecare
Tot pentru mai târziu de luat din cameră a fost şi telefonul uitat într-un colţ pe etajeră, la fel ca “ţigara lu’ iubitu lu’ Mirabela Dauer”. Telefonul m-aştepta să vin, să mă întorc la el, să trec al casei prag la fel ca altă dată. Şi m-am întors. Doar ce ajunsesem în centrul oraşului când mi-am dat seama că-l uitasem. Noroc cu gaşca binevoitoare. Pe de altă parte, dacă nu mă întorceam, cu ce poze ilustram postarea aceasta?
Cu greutate şi noroc am găsit loc de parcare lângă portul Riva, invocam cerurile pentru el. Abia aşteptam să mă arunc în aventură. Un alt monument Unesco ahhh. Entuziasmul a ţinut până la deschiderea portierei când mă aştepta înfierbântat şocul termic înaintea aventurii. Trecerea de la aerul condiţionat la realitate a fost crudă. Nu ştiam ce mă lovise. Mi se muiaseră picioarele şi vedeam dublu. Codul portocaliu de caniculă îşi făcea de cap prin Split băgând spaima în turişti. Am bâiguit către gaşca stins: “trebuie să ajungem la Poarta de Bronz, aşa zice în ghid”.
Nu a fost greu să ajungem acolo, era intuitiv traseul. Trebuia doar să urmăm hoardele de turişti. Din fericire pentru confortul meu termic respectiva poartă dă în principala sală subterană a palatului. Tot acolo se află şi o alee cu multe tarabe ce îţi vând suvenire. Oferta este diversă, nici nu ştii ce să alegi. Odată cu scăderea gradelor reîncepeam să fiu om. Omul din mine, ăla care redevenisem, începuse să se holbeze la standuri copleşit, neştiind ce să îşi aleagă. Antrenament nu mai aveam, nu mai fusesem de mult la magazinul Unirea.
Unirea Shopping Center
Din fericire pentru portofel am fost luată pe sus de gaşcă. De fapt m-au lăsat singură şi a trebuit să îi caut. Vizitau de zor şi se hrăneau cu cultură. N-am avut încotro, a trebuit să îi urmez doar că mie îmi era foame de plăcintă mai degrabă. Rodea stomăcelul în gol. Mai muşcam din brânzoaica de dimineaţă mai citeam o descriere, iar mai muşcam iar mai citeam. Închipuiţi-vă o Andree trăgând hulpav dintr-o plăcintă cât un sfert de pizza medie, scuturând rămăşiţe de foietaj ca să nu arate ca ultima fomistă, în timp ce se apleca asupra unei tăbliţe cu informaţii.
romanii se deplasau cu biciclete 🙂
Galeriile reprezintă una din principalele atracţii ale palatului lui Diocleţian oferind o idee despre cum arăta odinioară acesta deoarece camerele de aici erau aşezate chiar sub apartamentele imperiale. Aşa ceva ochii mei nu mai văzuseră. Marmură, muuuultă marmură. Săli enorme cu coloane imense ce susţineau tavanul. Păcat că nu mi-au ieşit pozele cum trebuie.
Născut într-o familie săracă din Salona, în Dalmația, Dioclețian a crescut în rang prin forţele proprii, fiind un militar iscusit. A domnit între anii 284 – 305 d.c. întâi singur apoi împreună cu alţi trei împăraţi proclamaţi de el dar care i se subordonau instituind astfel tetrarhia ca sistem de guvernare.
El a rămas în amintirea vremurilor ca unul dintre duşmanii creştinismului. Încercând reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter a devenit obligatoriu pentru întregul imperiu) a promulgat 4 edicte anticreștine declanşând astfel cea mai mare persecuție din istoria imperiului roman împotriva religiei creştine, rămase în istorie sub denumirea de persecuția lui Dioclețian. În anul 305 a abdicat şi s-a retras acasă, în Dalmaţia dar nu la Salona ci la Split unde îşi construise o somptuasa reşedinţă demnă de un împărat pensionar. Tot aici a fost şi înmormântat într-un sarcofag plasat în mausoleul pe care l-a construit.
Prea mult subteran nu face bine la ten. Starea de apăsare făcea din mine ucenicul în devenire al lui Mărmureanu, presimţeam cutremure după cutremure urmate de tsunami. Toate urmăreau să mă îngroape sub tone de istorie. Îmi simţeam plămânii invadaţi de mucegai şi genunchii reumatici îşi cereau obolul de Diclofenac. Diclofenac, Diocleţian… nume predestinate. Ştia Irina ce ştia când a rebotezat ditamai împăratul.
Palatul lui Diocleţian nu s-a conservat întru totul, ca în vremurile sale de glorie, dar a fost încorporat foarte bine în clădirile construite mai târziu între zidurile sale. Astăzi te poţi plimba ore în şir pe străduţe înguste, adevărat labirint pavat cu marmură albă. Printre ruine găseşti magazine cu suveniruri, cafenele, buticuri, restaurante cochete şi locuinţe cu gospodine harnice ce îşi întind rufele la uscat. Respiri istorie şi parfum de Cocolino.
Respiri istorie şi parfum de Cocolino
Clopotniţa este simbolul oraşului
Turul galeriilor odată finalizat intenţionam să vedem şi câteva obiective supraterane. Cu 45 de kuna găsiserăm intrarea la patru dintre ele, toate aparţinând Catedralei Sf. Domnius. Catedrala poartă numele sfântului ocrotitor al orașului Split, Sf. Dujma care a murit ca martir în timpul persecuţiei. Este înălţată pe mormântul lui Diocleţian (duşmanul creştinismului) şi adăposteşte moaştele Sf. Dujma. Ironia sorţii nu? Înăuntru se află un amvon din secolul 13 şi multe sculpturi. Iar noi aveam de vizitat Riznica (trezoreria), Kripta, Zvonik (bell-tower, turnul clopotniţei) şi Krstionica (Baptisteriu).
Cum ne indreptam noi spre casa de bilete şi ne scotoceam de kune au început să urle nişte trompete (sau alte instrumente de urlat) şi mai să fim luaţi pe sus de mulţime. Toţi alergau într-o direcţie anume – Piaţa din faţa catedralei – Peristilul. Cine ştie ce megastar o vizita patrimoniul la ora asta… gândesc. El să fie sănătos, eu vreau să văd obiectivele. Până şi Irina şi Andrei plecaseră cu valul iar Bodo aproape că era convins că trebuie să le calce pe urme. Eu şi casieriţa ce mai rămăseserăm pe poziţii, eu doar pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă. Văzând că nu scapă de mine doamna îmi spune:
- Hurry up, Diocletian is coming
- Whooo???? Întreb siderata. Mai aveam să îi explic că tânărul era mort şi îngropat de mii de ani.
- Diocletian, Diocletian îs coming
- Diocletian is coming? It’s all clear now. Zic cu voce tare către casieriţă.
- The second coming? Zic în gând.
Mă uit la doamnă, dau să plec, iar mă uit la ea în timp ce îmi încuraja din priviri plecarea, mă uit şi la Bodo care se uita la rândul lui când la mine când la mulţimea care curgea valuri valuri în direcţia respectivă şi zic:
- Hai Bodo să ne grăbim, cică vine Diclofenac!
Din fericire exerciţiile studenţeşti repetate zilnic în autobuzul 300 mi-au ajutat în multe situaţii din viaţa aceasta fiind una dintre ele. Mă strecuram prin mulţime ca o felină, dând din coate finuţ, fără să rănesc pe nimeni. Graţie experienţei am ajuns într-un loc cu vedere la minune: a enshpemia venire a lu’ Diclofenac cu tot cu paznici, suită şi nevastă. Sceneta a fost bine regizată, împăratul era interpretat de un actoraş simpatic ce a ştiut să atragă mulţimea de partea lui. Mi-a plăcut acest Diclofenac modern.
După reprezentaţie am revenit la cele 45 de kune şi Catedrala Sf. Domnius. Primul dintre obiective, Trezoreria, ne-a ocupat ceva timp. Fiecare rubinaş, safiraş, săbiuţă, moaştă, cruciuliţă, potiraş şi tot ce mai exista în încăpere a fost studiat. Obiectele erau lustruite, expuse cu stil şi explicate în paragrafe scurte, concise şi puţin plictisitoare, cât să capteze şi păstreze interesul.
Al doilea obiectiv vizitat, cel care mi-a plăcut cel mai mult, a fost Clopotniţa (bell tower). Turnul nu este foarte vechi, nu era în planurile lui Diocleţian. A intrat în peisaj în 1100 şi a fost obiectul multor procese de construcţie şi reconstrucţie, forma de azi obţinând-o abia la începutul secolului 20. Se înalţă mult deasupra catedralei şi a oraşului oferind vederi panoramice care merită ascensiunea. Despre urcare nici nu mai am cuvinte. Scările înalte de marmură te urcă pe un coridor foarte îngust pe prima porţiune. Coridorul este atât de îngust încât cu greu încap doi oameni subţirei, altfel trebuie să te aştepţi ca la drumurile în lucru. Pe rând că nu ne grăbim nicăieri. Iar scările sunt atât de înalte încât unul cu picioare scurte, ca mine de exemplu, le urcă cu genunchii la piept.
(imagine preluată)
Frumuseţea începe la ieşirea din coridor. Clopotniţa e goală pe interior. Scări metalice printre care vezi golul de sub tine, cu balustradă pe interiorul turnului, urcă în spirală pe lângă pereţi. În partea cu peretele nu e balustradă aşa că mângâi la el până nu mai poţi dacă te întâlneşti cu turişti ce vin din sens opus şi se ţin de balustrade. Mai grav e când întâlnirea se face în dreptul coloanelor / arcadelor, adică fără perete în partea exterioară. Deşi e o balustradă de protecţie tot m-a trecut fiorul. Şi nu de la frumuseţea ce se dezvăluia printre arcade: marea albastră, cerul azuriu şi clădirile înghesuite cu acoperişuri din ţigle frumos colorate. Închideam ochii şi mă rugam să trec mai repede.
(imagine preluată, doar pentru că ilustrează gravitatea situaţiei)
dealul Marjan şi portul
de sus…
şi de jos
Sus am tras câteva cadre pe peste tot (le-aţi văzut deja) inclusiv portrete pentru turiştii care nu auziseră de selfie. Unul dintre portrete mi s-a agăţat de memorie şi nu mai scap de el. La vederea protagoniştilor scăpasem o exclamaţie de uimire, noroc că nu m-au auzit. De vină a fost stilul vestimentar minimalist al doamnei care mă rugase să o trag în poză, adeptă a curentului pantalonaşi foarte scurţi asortaţi cu un tricou mulat şi cu o pereche de pantofi cu toc înalt pe care eu aş fi ameţit şi dacă mergeam pe drum drept şi fără găuri dedesubt. I se asorta bine şi iubitul, tot cocalar style. Dumnezeule, mare ţi-e grădina.
Le-am făcut poza şi landscape şi portrait ca să fiu sigură că i-am prins în toată splendoarea dragostei lor, mi-au mulţumit şi am tulit-o. La primul moment prins cu scara goală pe ambele sensuri dusă am fost. Nu mi-am aşteptat gaşca, se descurcau şi singuri. Eu aveam nevoie de dublu ca timp să mă scobor.
Aproape ajunsesem la finalul scărilor metalice, cinci mai aveam, când au început să huruie şi să salte ritmic. A naibii premoniţie, să vezi că-s bună de recrutat în echipa lui Marmureanu. Sau nu. Iubitul cocalar de mai devreme îşi găsise să sară ritmic la două etaje deasupra mea. Sudălmi ca-n ziua aia n-am rostit tot concediul, aşa frică mi-a fost. Cu voce tare şi cu un pumn ridicat spre cer am coborât în siguranţă. Al doilea pumn (dreptul) era ocupat să se ţină de balustradă că altfel ar fi ţinut companie fratelui lui. Vorba aia, cu stângul dau mortal cu dreptul dau ceva mai bine.
Următoarele două obiective, Cripta şi Baptisteriul au fost vizionate cu rapiditate, nici nu au prea multe de oferit. Cripta este după cum bănuiţi, la subsol. Sub catedrală mai precis. O încăpere mare cu o masă de marmură pe mijloc unde se găsea un maldăr de bileţele cu dorinţe ale turiştilor şi o statuie a Sfintei Lucia, martiră şi ea. Am ales să citesc unul în chineză… n-am înţeles nimic dar arătă bine, autorul sigur luase nota 10 la caligrafie.
Cripta
Baptisteriul dedicat Sfântului Ioan Botezătorul este de fapt fostul templu roman al lui Jupiter din care s-a înlăturat un sfinx, o altă ironie în ciuda lui Diocleţian persecutorul creştinismului. O încăpere mică ce are în miljoc statuia Sf. Ioan Botezătorul realizată de Ivan Meštrović, unul dintre cei mai renumiţi sculptori ai secolului 20.
statuia Sf. Ioan Botezătorul
Mai erau şi altele de vizitat dar ne-am retras în glorie la cazare cu promisiunea că revenim pe seară. Sau a doua zi. N-am respectat promisiunea. Nici pe seară, nici a doua zi. Pe de o parte îmi pare puţin rău, oraşul are multe de oferit. Pe de altă parte am făcut şi noi în sfârşit prima baie în mare a concediului. O după amiază de leneveală plăcută şi sărată în Stobreč.
prin Stobreč
la Stobreč nisipul fin e de fapt asfalt