Visam de ceva vreme la o vizită în Parcul Comana. Şi nu oricum, o voiam pe bicicletă. Şi nu de la începutul parcului, o voiam cu plecare din Bucureşti. Şi până nu mi-am făcut damblaua nu m-am lăsat, chit că a trebuit să vină toamna, să studiez riguros prognozele şi să caut cazare asiduu. Toamna am aşteptat-o deoarece pe caniculă sigur nu-i fain să parcurgi câmpurile mirosind a gunoaie, bălegar şi a asfalt încins. Prognozele le-am studiat deoarece nu mă simţeam pregătită pentru un drum întins de 40 km doar dus fără pădure, fără adăpost etc şi cu cale de întoarcere tot pe acolo. Nu sunt suficient de pregătită (psihic mai degrabă decât fizic) pentru mulţi kilometri pe ploaie. Dacă nu ţine frâna, dacă dă cu fulgere, dacă dacă. Din fericire am găsit o fereastră de vreme bună. Cazarea am căutat-o asiduu deoarece într-o zonă unde e clar că turismul de o singură zi e la el acasă nu ai foarte multe oferte iar noi nu voiam să facem într-o singură zi traseul. Şi cred că nici nu puteam, nu m-ar fi ţinut nici fizicul.
Traseul a fost Bucureşti – Centura Bucureşti – Berceni – Câmpurelu – Colibaşi – Comana (42km). Multe despre drumul până acolo nu am a spune dar am tras nişte concluzii.
- Traficul a fost mult mai intens faţă de ce estimam pentru sâmbătă dimineaţa.
- Cu această experienţă frica de maşini ce trec “gornetă” pe lângă a început să se vindece sau am devenit eu imună. Mai ales pe sfârşitul drumului (cel de întoarcere spre Bucureşti) eram atât de setată că trebuie să ajung şi mă durea atât de tare noada încât nimic nu mă mai impresiona.
- Dacă îmi ziceai acum un an că o să merg 40km pe bicla flancată de automobile şi o să trec cu coloană în spate ca Duncan (atitudinea contează) prin Centura Bucureştiului n-aş fi crezut.
- Cei patruzeci de kilometri au trecut mult mai greu decât mă aşteptam poate şi pentru că peisajul nu este ofertant poate şi pentru că Bossulica nu e cu foaie din aia performantă de bagi pedala şi zboară.
- Populaţia rezidentă aruncă gunoaiele fără discernământ ceea ce face dintr-un peisaj deja plictisitor ceva îngrozitor şi mirositor ca-n zilele când chiar crezi că nu mai e mult până vine apocalipsa să ne radă de pe pământul acesta pe care unii dintre noi chiar nu îl merită (am văzut inclusiv jumătate dintr-un vas de wc pe marginea drumului).
- Pe la Colibaşi în schimb mirosea atât de bine a struguri de vin încât s-au acoperit mirosurile neplăcute. Gunoaiele au rămas.
- Şoferii de tir au nume simpatice şi ţin să le promoveze, Bogdanel cu majuscule scria pe parbrizul unuia.
- Comana se află într-o căldare împădurită şi vălurită în care cobori, urci şi iar cobori adică te bucuri, transpiri şi iar te bucuri. Bucuria trebuie să fie rezervată deoarece nu ştii când te loveşte iar o pantă.
- Mai grav decât panta sunt sutele de musculiţe care te înconjoară imediat ce te-ai oprit. Îmi intrau în ochi, în urechi, în gură dacă încercăm să vorbesc. Îngrozitor şi de tristă amintire.
În Comana am intrat victorioşi în urale de câini la capătul unei coborâri faine. Ne-am dus direct către punctul de întâlnire cu gazda în centrul comunei asta după ce am coborât într-o mică vale, am trecut peste calea ferată şi pe lângă Gară Comana şi am urcat la loc ce am coborât, dar pe partea cealaltă. Am aflat că suntem cazaţi aproape de intrarea în sat pe unde deja trecusem aşa că iar coboară, iar treci peste calea ferată, iar urcă.
După ce ne-am lăsat bagajele, înfometaţi fiind, am decis întâi să liniştim stomacul. Altfel picioarele nu mai băgau pedală nici dacă aveam talpa unsă cu terebentină şi se dădea foc la fitil. Locurile unde se mănâncă sunt şi mai puţine decât cazările, adică unul singur – Casa Comana. Care Casă era bineînţeles în partea cealaltă la intrarea în parc aşa că iar coboară, iar treci peste calea ferată, iar urcă. Mâncarea e bună, multă şi foarte scumpă dar îmi pregătisem portofelul şi psihicul pentru opulenţă prin urmare nu m-am şocat de scoruri.
Cu stomacul liniştit am băgat un circuit de 20km pe forestier, prin Parcul Natural Comana şi pe DJ603. Prima oprire a fost la Observatorul Ornitologic. Până acolo din goană am zărit Fântâna cu Nuc dar nu m-a inspirat să opresc. La Observator n-am văzut nici o păsărică doar o mare întindere de stuf din care am auzit sunete felurite. Ceva animale, cu sau fără pene, tot se ascundeau pe acolo. Dacă până acolo drumul a fost bunicel după a început să îşi dea în petic, la început mai rar iar la sfârşitul pădurii din zece în zece metri. Informaţiile despre traseu le-am luat de pe bikemap altfel nu am fi luat-o de nebuni prin pădure. Oricum la un moment dat am ieşit din track-ul descărcat şi am mers la fler şi orientare.
La Observatorul Ornitologic
Mi-a plăcut şi nu prea experienţa Comana pe bicicletă. Plusurile vin de la pădurea frumoasă care te îmbie să îi baţi cărările şi de la coborâşurile şi urcuşurile abrupte care îţi dau senzaţia de pistă de avion. Minusurile se trag de la gunoaie, drumurile neîngrijite cu multe crengi căzute (am trecut peste crengi o mare parte din drum că nu degeaba mi-am luat mountain bike dar când au ajuns la dimensiuni de butuci am luat decizia că mai bine mă opresc pentru păstrarea integrităţii fizice) şi roiurile impresionante de musculiţe. Acestora din urmă nu avem ce să le facem dar sigur se poate lua atitudine în cazul primelor două. Mi-a mai plăcut şi partea de final pe drumul judeţean care a fost foarte liber şi m-am putut manifesta în voie. A fost plină de coborâri, chiar mi-am depăşit recordul de viteză, şi urcări care mi-au scos sufletul dar pe care le-am biruit până la urmă, mai pe lângă mai călare.
Apusul de peste gard
Seara oricât am căutat noi să mâncăm în altă parte nu am găsit, opţiunea rămânând aceeaşi Casă Comana. Doar că de data asta am mers pe jos cei 2km dus şi 2 întors, o plimbare de seară pe străzi slab luminate acompaniaţi de urletele câinilor. Noroc că majoritatea erau în curţi. Bineînţeles iar coboară, iar treci peste calea ferată, iar urcă în ambele sensuri. La întoarcere pe lângă urlete am avut parte şi de o casetă întreagă cu Modern Talking ale căror hituri le-am ascultat şi cât am stat pe terasă la poveşti că era lungă caseta.
Noaptea a trecut cu un somn greu, fără vise. M-am trezit în aceeaşi poziţie în care am adormit, se vedea că am fost foarte obosită. Odată ridicată din pat ochii mi-au văzut ceaţa groasă şi lăptoasă ce se aruncase peste tot în contrast cu seninul apusului din ziua precedentă. Ne era foame, am fi băut o cafea şi ne ştiam drumul. Casa Comana for the win. Am tăiat-o într-acolo pe biciclete deoarece era mult mai rapid. Iar coboară, iar treci peste calea ferată, iar urcă. De această dată înainte de urcare am oprit la Gara Comana ca să o trag în poză. Aburul ce o înconjura acoperind mizeriile şi tot ce-i urât mă umpluse de optimism şi de inspiraţie. Pe Boss în schimb nu l-a dat pe spate, i-au scârţâit saboţii la frânare mai rău decât mă păştea pe mine reumatismul dacă mai stăteam mult în umezeală.
Gara Comana este una dintre primele gări din România. Calea ferată a fost pusă în funcțiune la 7 septembrie 1869, ea fiind prima cale ferată de pe teritoriul de atunci al României. Traseul începea din București de la Gara Filaret, care este cea mai veche gară din capitala României. Deoarece drumul trecea şi pe lângă localitatea Călugăreni, unde în 1595 Mihai Viteazul ieşise victorios din confruntarea cu otomanii, primul tren a fost denumit ”Trenul de onoare Michaiu Bravul”.
După micul dejun ne-am plimbat prin Aventura Park, am vizitat Mănăstirea şi am făcut multe multe poze deoarece iar m-a inspirat ceaţa. Misterul cu care vine face toate cadrele să fie mai bune, să transmită mai multe.
Pe o pânză de paianjeeen
Pasarela Dorinţelor
Mănăstirea Comana a fost ctitorită de Vlad Ţepeş în anul 1461. Unele teorii spun că aici ar fi fost şi înmormântat dar nimic nu e sigur. Cert este faptul că cei care dau conţinut site-ului mănăstirii par să îşi dorească foarte mult ca acest lucru să fie certificat. Chiar prea mult aş putea zice după ce mi-am făcut timp să citesc articolul “Unde este înmormântat Vlad Ţepeş?”.
De la mănăstire se poate coborî pe o alee frumoasă până la apa Neajlovului
Întoarcerea spre Bucureşti a fost pe acelaşi traseu doar că acum îl ştiam mai bine. La sfârşitul celor 42 de kilometri am fost sigură că o vreme voi dormi doar pe burtă şi că la serviciu voi sta foarte puţin pe scaun. Din fericire m-am “vindecat” repede.