Stiati ca… coruptia ucide? Protest Colectiv la Universitate

De tragedia colectivă din 30 octombrie 2015 ştie o lume întreagă. Ce a declanşat nu se aştepta nimeni. Cred. Eu cel puţin nu. Bine, la început nici nu am realizat dimensiunea dezastrului. Credeam că exagerează mama când m-a sunat alarmată sâmbătă la 7 dimineaţă să mă întrebe ce fac, unde sunt. “Dorm mamă”. Eu şi tot poporul român, pentru că din punctul meu de vedere cam asta este esenţa problemei. Ne-am închis urechile, ne-am închis ochii, ne-am închis televizoarele (deşi cu televizorul se minte poporul) şi tot aşa. În principiu nu ne-a interesat. Ne-am refugiat fiecare în plăcerile şi problemele lui, în lucrurile mici de zi cu zi, fără să vedem ansamblul. De ce ne-ar interesa oare? Că doar viaţa-i scurtă şi merită trăită.

Mai jos un text scris de Julius Constantinescu, text cu care sunt de acord deşi nu cred că este toată concluzia stării de fapt în care ne aflăm Noi, Poporul Român.

“Îndepărtăm tumoarea, dar țara asta e în metastaze. Zecile și sutele de mii de șpăgari mărunți – funcționari, portari, medici, nași de tren, polițiști de circulație etc – sunt metastazele României. Iar de astea nu se scapă cu mitinguri.

Chiar și tu, când dai o șpăguță, să fie bine, când depășești coloana la semafor, când te bagi în fundul unuia și îi dai flash-uri, când arunci chiștocul pe jos, când te bagă cineva prin spate să nu stai la rând, când dai un telefon să-ți scapi carnetul șamd, ești o metastază micuță. Care țipă isteric, atunci când e prinsă: ”Tot pe noi, metastazele de rând, ne vedeți, iar pe tumorile mari nu le deranjează nimeni! Să se extirpe tumorile mari înainte, domnule, și mai vedem”.

În prima seară nu am ajuns la protest, m-au reţinut problemele mici şi personale. Televizorul în schimb a stat toată seară pe canalele de ştiri. Impresionant de multă lumea a ajuns în stradă, se vede influenţa online-ului, circulă altfel informaţia. Feed-ul de la Facebook rula noutăţile mai că nu săreau din monitor. Cred că traficul pe Europa de Est a lu’ Zuckerberg a fost la cote maxime în acea seară.

Joi, 5 noiembrie 2015, în schimb nu am ratat protestul. Orele 17.45 m-au prins la Universitate în pasaj luând pentru început o pauză de budă să îmi fac curaj pentru orele ce urmau. La coada kilometrică (distanţa e măsurată prin prisma omului care mai avea puţin şi făcea pe el) erau femei de toate vârstele şi cu grade diferite de educaţie. A fost trist să văd două tinere la 20 de ani cu piercing-uri pe peste tot, cu gesturi şi vocabular de cartier cum au ocupat două toalete preţ de minute bine făcând nu ştiu ce că de uşurat sigur nu se uşurau. Iar la vederea cozii care se crease în urma lor au avut numai cuvinte de bine.”Vai fă… ce bine că am prins liber. Uită-te la astea cum stau.”

Ora de începere comunicată oficial era 18.00. În piaţă mulţimea se strângea grupuleţe grupuleţe în faţa fântânii. Se vorbea mult la telefon stabilindu-se puncte şi ore de întâlnire cu întârziaţii, dacă nu se vorbea se naviga cu vânt în pupă pe facebook, televiziunile îşi aranjau cablurile şi luminile, câţiva domni jandarmi de la “Dialog” scanau cu vigilenţă situaţia. Protestatarii dedicaţi scriau mesajele organizaţi în ateliere ad-hoc de creaţie. Pe principiul românul e născut poet nici nu vă puteţi închipui ce capodopere au văzut lumina tiparului… pe pancarte.

• “Hai hai… dă-mi un text”. Spuse domnul îngenuncheat pe foaia de hârtie.
• “Numa unu?” A răspuns cel de lângă.

Întâlnirea cu restul prietenilor era la 20.00 aşa că am avut aproape două ore la dispoziţie să protestez, să ascult discuţiile savuroase din jurul meu, să relatez evoluţia evenimentelor pe WhatsApp către gaşcă în emisiunea “Protestul în direct pe WhatsApp” şi chiar să petrec jumătate de oră cu Cristinica ce se ducea chitită la o piesă de teatru. “Ce mai cauţi tu la teatru? Rămâi aici la protest că tot ca la teatru te simţi.” Era neclintită în hotărârea ei iar mie îmi îngheţaseră tălpile. Ca să le dezmorţesc am însoţit-o. Să mai schimbăm două vorbe, să mai treacă timpul. “Uite aşa se pierde un protestatar” a conchis Cristina văzând cât de avântată mergeam spre Odeon.

Ne-am despărţit în faţa teatrului. Ea cu foamea de cultură eu cu foamea ailaltă, de aş fi mâncat şi pietre dacă mă ţineau măselele. Căutam cu ochii şi nasul o gogoşerie, patiserie, covrigărie, magazin cu eugenii etc. Rodea stomacul rău de tot. Salvarea s-a întruchipat în Covrigii tradiţionali ai lui Gigi.  Trăiască domnu Gigi că datorită lui am avut forţa să duc seara până la sfârşit, eu şi mulţi alţi flămânzi care erau la coadă. I-au crescut încasările sigur, luna noiembrie a fost o lună prosperă. Covrigăria se ştie că e o afacere ce s-a dezvoltat pe timp de criză dar se pare că dă rezultate şi pe vreme de protest.

• Şi aici e coadă la covrigii tradiţionali a lu Gigi, relatez pe WhatsApp
• Păi tu la covrigi te-ai dus? Strigă acolo, sari. Irina coordona protestul remote, şi-ar fi dorit să fie în piaţă dar n-a fost să fie.
• Muream de foame. Nu mai aveam putere. Acu gata, mă duc în primul rând. Chiar pe burta goală nu se poate, am încercat să îmi scuz slăbiciunea

După achiziţionarea covrigului cu vişine pe care mai mult l-am înghiţit decât l-am mestecat am închis comunicarea cu restul lumii. Picaseră datele mobile şi nici semnalul nu se simţea prea bine. Piaţa Universităţii era plină ochi, m-a impresionat şi înfricoşat în acelaşi timp. Era o senzaţie copleşitoare, făceam parte din mulţime dar nu vroiam să mă strivească. Claustrofobă nu ştiu că aş fi dar aşa m-am simţit. Am fost la multe concerte rock de anvergură la viaţa mea, cu multe băi de mulţime… dar atmosfera era alta cu oameni fericiţi, veniţi să îşi vadă preferaţii. Acum nu era cazul. Preferaţii lor, cei care i-au adus în stradă la o manifestaţie cu intrare liberă, plătiseră cu viaţa.

Cât timp aşteptam pe Bodo aşezată pe o bordură în faţa restaurantului “Fortuna Palace”, restaurant de care am crezut mereu că e casino probabil din cauza luminiţelor de pe faţadă, am ascultat discuţiile celor din jurul meu. Mai să-mi dau cu părerea neinvitată la unele polemici. Oamenii erau din cei care fuseseră în prima zi şi relatau cu lux de amănunte marşul tăcerii, cum ajunseseră până la primăria sectorului 4 şi la patriarhie cu colindul, râdeau de nişte creduli ce credeau că e manipulare bănuind pnl-ul că a plătit oamenii să vină în piaţă, râdeau şi de cadoul făcut de Ponta lui Băse’ de ziua lui, o demisie mult aşteptată. Printre ei se plimba cetăţeanul turmentat care îl aştepta pe R2-D2 pe numele lui Klaus. Încă nu se vorbea de revendicări. Nimeni nu voia nimic.

În jur de orele 20 m-a recuperat Bodo de pe bordură şi am plecat în căutarea celorlalţi care erau lângă cortul cu Nicusor Dan, ăla care are un plan. Nu i-am găsit chiar repede… nu-s hobbiţi dar nici prea înalţi nu sunt. Oamenii erau liniştiţi, discutau în grupuri. Unii aveau copii alţii aveau căţei. Din când în când piaţă era traversată de un grup de tineri cu pancarte ridicate deasupra capului care strigau “Studenţii sunt cu voi”. N-am înţeles deloc de ce trebuiau să fie studenţii cu cineva şi nu puteau fi doar acolo, mi s-a părut trasă de păr lozincă. Iar faptul că o repetau începuse să mă zgârie pe timpan. N-am fost singura deranjată, un domn cu un câine chiar i-a oprit din scandări cu o replică plină de umor.

• Staţi. Să zică şi câinele ceva.

În căutările noastre ne-am intersectat şi cu un biciclist ce împingea cu spor la bidiviul pe două roţi. În faţă, agăţat de coarne, avea un carton cu un mesaj ce m-a făcut să mă simt prost la capitolul inspiraţie. “Daniel, te lepezi de sutană?”. I-am aruncat câteva priviri admirative încât omul începuse ori să se simtă prost ori să creadă că vreau să îi fur bicicleta.

N-am stat mult locului după reunire deoarece începuse mulţimea să se mute spre Parlament. În faţă se striga “Hai la Parlament”. Ne-am luat cu ea şi am mărşăluit până la Unirea. Câţiva protestatari comunicau pe WhatsApp cu prietenii lor de la Parlament care culmea… se întorceau spre Universitate. Ceva era în neregulă cu mişcarea maselor dar am continuat ca oile. O fată plinuţă şi energică, înfăşurată din cap până în picioare într-un tricolor, remarcă câţiva oameni la balcon.

• Hei Tu? Da da, tu. Ăla de la balcon. Ce te uiţi la noi? Îţi place? Arătăm bine? Nu mai sta acolo, coboară aici. Nu sta acasă dacă îţi pasă. Nu sta acasă dacă îţi pasă. Nu sta acasă dacă îţi pasă.

Irina, protestatarul remote, se îngrijea de starea noastră.

• Mai puteţi băi? Sunteţi foarte mulţi. Mai vin mulţi dinspre Unirii. Văd la tv. Ce strigaţi voi acolo? Faceţi cu mâna la camere.
• Nu prea mai pot, mă dor picioarele. E greu să fii protestatar.

Ne-am întâlnit cu cei ce veneau de la Parlament în Piaţa Unirii. Preţ de minute bune s-a negociat direcţia. Printre cei ce dirijau mulţimea de la portavoce a fost recunoscut unul dintre diversioniştii făcut celebru de facebook. Pe lângă noi au trecut şi mulţi oameni din galerii, aflaţi în spatele mulţimii de la Parlament. Haos. Pe sfârşit, după ce a trecut mulţimea ne-am întors şi noi la Universitate unde am stat preţ de un sfert de oră şi apoi am plecat spre casă. Nu înainte de a sâcâi puţin protestatarul remote.

• Fac cu mâna la o dronă. Ne vedeţi?
• Sunteţi foarte mulţi şi mici pentru că se filmează de sus.

Drumul de întoarcere nu ştiu cum de a trecut pe lângă Que Passa, cred că noi ni l-am făcut aşa. Barul era plin ochi şi după noi a mai venit o gaşcă mare de protestatari. Cu toţii după o licoare de hamei aveam alt tonus, se simţea în aer. Eram pregătiţi să mergem peste ei… dar protestatarii plecaseră.

Deşi textul e scris în stilul caracteristic (pentru că altfel nu pot) vreau să fie clar că sunt la fel ca tot românul normal, şocată şi îndurerată de tragedia din Colectiv. Îmi pare nespus de rău pentru toţi oamenii care au murit, pentru toţi cei ce suferă pe patul de spital şi care probabil vor rămâne cu sechele pe viaţă, îmi pare rău pentru toate familiile care au pierdut pe cineva drag. Şi îmi pare rău pentru România. România, ţara lucrului bine stătut. România, ţara şpăgii bine date. România, ţara autorizaţiilor date pe bază de nepotisme sau pe bani frumoşi. România şi totuşi… ce ţară frumoasă eşti.