Tarnovu prin Valea Repedea

Ascensiune pe Muntele Tarnovu prin Valea Repedea şi Vârfurile Tarnovu Mic şi Tarnovu Mare

Sub auspiciile rătăcirilor din ziua precedentă pe coclaurile Latoritei tura dedicată Tarnovului începea cel puţin în cazul meu cu lipsă de entuziasm acută. Mintea nu accepta un altfel de traseu decât turistic (exclus pe bâjbâite) şi colac peste pupăză mai citisem pe ici pe colo de cât de bine nu sunt marcaţi munţii Căpăţânii.

Adormită pe jumătate merg în coada grupului, pentru început pe şoseaua pe care venisem dinspre Voineasa. Asfaltatul l-am ţinut până la ieşirea din sat când am trecut podul. Tot acolo trona mare un indicator cu multe săgeţi care ne trimeteau în varii direcţii printre care şi una pe banda albastră. 5 ore până la Stâna din Tarnovu Mare. Pe cai că se filmează.

Scăpat de chinul tălpilor de muntoman (asfaltul) traseul nostru îşi împletea povestea pe un forestier unduios funcţie de meandrele apei intitulate Repedea. Şi mergem şi mergem şi mergem. Ne mai şi oprim apoi iarăşi mergem. La un moment dat chiar nu mai simţeam nevoia de pauză poate şi pentru că lătrau câţiva căţelandri colţoşi. Nefiind suficient că lătrau din toţi bojocii totul se-ntâmplă cu ecou. Off, amplificarea asta.

Tot forestierul n-am văzut nici măcar o picătură de vopsea albastră de la o anume bandă care ar fi trebuit să ne indice o anume direcţie, de preferat cea bună. Măcar aveam un aş în mânecă. Peste noapte ni se alăturaseră forţe proaspete braşovene. Mi-am zis că n-are cum să nu iasă o treabă bună din excursia noastră. Măcar sunt vivaci, proaspeţi ca o primăvară comparativ cu noi.  Dacă ne-om pierde avem cercetasi-inaintasi. Plus că auzisem de la doamna Smaranda ca Bogdan stă mai mult decât bine la capitolul orientare.

Valea Repedea

La un anume moment dat când mă întrebam dacă toată ziua va curge Lento pe lângă Repedea ne intersectăm destinele cu cele ale unor muncitori la un fel de minihidrocentrala. Asta-mi aduce aminte de The Last Airbender, un film urmărit relativ recent (recentul e relative în cazul meu).  În acele timpuri de basm în care orice tânăr la pubertate şi-ar fi dorit să trăiască toţi nenii ăia supradotaţi şi înţelepţi aveau o vorbă “fiecare s-a născut cu un scop”. Eh, scopul domnilor în salopete de pe Valea Repedea era clar. Să mă asigure că nu voi ajunge la cuca măcăii, că mai e puţin şi ne aşteaptă undeva pe dreapta săgeata izbăvitoare. Şi au avut dreptate.

După izbăvirea în dungă albastră urmează un urcuş susţinut prin pădure. Pe cât era neasfaltatul de în pantă pe atât era pădurea de deasă. Din fericire acum marcajul era prezent în punctele esenţiale aşa că nu am avut cum rătăci calea cea dreaptă. La orice răscruce dacă aveam îndoieli ele erau rapid rezolvate de solvenţii imprimaţi pe copaci. Ce bine ne-ar fi prins în ziua precedentă un astfel de marcaj.

Ieşirea în gol alpin o sărbătorim cum se cuvine, cu o pauză. Odihnă şi tratament, alune şi smochine, o gură de apă, povestioare de călătorie, etc. Soarele îşi odihnea măreţia sus pe cer nederanjat de nori. Înfierbântat cum era nu ne îmbia prea mult la mers. Plus că panta ce se întrevedea bătea la cur tot ce urcasem în pădure. Priveliştile ce apar odată cu urcarea merită efortul aşa că mergem fără să crâcnim.

Drumul pe care mergem este destul de umblat probabil şi pentru că este cale de acces pentru mai multe stâne. Noi dăm la capătul urcării de un indicator ce ne spune că la stânga dacă mergem în 30 de minute ajungem la Stâna Tarnovu Mare. Hotărâm să părăsim marcajul şi să urcăm pe creastă pe potecile ciobăneşti.

În spate destul de aproape pădurea fumegă. Un început de incendiu. Am înţeles că incendiile de pădure ce apar din senin au cauza într-o răşină care la soare puternic se aprinde. Vis-à-vis Cheile Latoritei ne oferă aceeaşi imagine – alt incendiu. De data asta mult mai puternic, flăcări înalte se ridică spre cer. De la sol nu se poate interveni e evident (zona pare a fi inaccesibilă), doar cu elicopterul s-ar putea stinge vâlvătaia. Noi ne vedem de drum, n-avem ce face.

drumul ne poarta spre golul alpin

Barajele Malaia si Bradisor

Lectia de geografie

Incendiu

Belvedere de pe Tarnovu Mare

Malaia si Bradisor cu Cozia pe post de paznic

potecile ciobanesti ne poarta spre Tarnovu Mare

Lapiezuri

Latoritei

Cozia in spatele barajelor

Abrupturile Latoritei. Apa a sapat sarguincioasa si uite ce a iesit. O mie de metri de hau care te pune la respect si te face sa te indepartezi clatinandu-te de margine

Locul ideal pentru o poza

Incendiu in padurile Latoritei (Varfurile Petrimanu si Turcinu – cele dezgolite)

O pauză de socializare pe Vf. Tarnovu Mare (1846m) încă o porţiune de creastă, pauză de masă pe Vf. Tarnovul Mic (1825m) şi uite aşa se scurge după-amiaza. Piatra Tarnovului (1879m) se înalţă în faţa noastră verticală şi calcaroasă îmbiindu-ne să-i încercăm înălţimile. Există varianta să o urcăm şi să coborâm în Cheile Latoritei cam în zonă “La Şapte Cruci” dar niciunul nu ştiam drumul şi nu doream să rătăcim. Mai ales că era destul de târziu şi sigur ne-ar fi prins înserarea pe coclauri.

Tarnovul Mic si Piatra Tarnovului. Pe fundal Nedeia si Negovanu

Tarnovu Mic si Piatra Tarnovului, perpendicular pe Negovanu si Nedeia

Stana din Tarnovu Mare

Piatra Tarnovului

Latoritei

Stana din Tarnovul Mic

Grupul se separă pentru o perioadă urmând să ne reunim la stâna din Tarnovul Mare. Câţiva se duc să admire Piatra Tarnovului mai pe la bază alţii printre care şi eu coborâm de-a dreptu la stâna. Întinşi pe iarbă cu ochii în soare aşteptăm pe cei patru temerari. Ne reîntâlnim după ceva vreme, salutăm pentru ultima dată înălţimile şi coborâm la pas rapid forestierul pe care-l urcasem atât de greu în prima parte a zilei. Dacă la urcare am făcut două ore şi ceva coborârea a durat cam 45 de minute. Mult a fost puţin a mai rămas s-ar zice. Totuşi tălpile noastre nu erau mulţumite cu puţinul care a mai rămas şi dădeau semne de nerăbdare. Iuţim ritmul şi ajungem în sat odată cu înserarea.

O altă ieşire reuşită cu grupul Mecanturist s-a încheiat. Abia o aştept pe următoarea!