Sambata, 27 august 2011
Epuizanta epopee a facerii bagajelor, verificarii de mii de ori a aragazului, geamurilor, robinetelor, usii de la intrare si deplasarii catre locul de plecare al autocarului se incheie cu o revelatie. Am ajuns mult prea devreme. Cam cu o ora jumatate.
Constatarea s-a intamplat dupa un scurt telefon la persoana de contact. Mi s-a explicat clar, cu accent pe fiecare silaba: “Domnisoaaaara, 21.30 este ora de intalnire, nu ora de plecare. E o diferenta. IN-TAL-NI-RE, NU PLE-CA-RE” (repet, accentul era pe fiecare silaba).
Fapt pentru care fiecare vorbeste cu mama lui, pazim statuile din fata Academiei Militare, mai admiram niste boscheti, vedem cum altii ca noi suna si primesc acelasi raspuns: “Am scris clar pe foaie, IN-TAL-NI-RE, NU PLE-CA-RE….”Asteptam conform indicatiilor un autocar albastru, si tot veneau autocare da’ numa’ al nostru nu.
– A venit un autocar.
– E albastru?
– Nu.
– Atunci nu e bun, daca nu e albastru nu e bun.
Cu chiu cu vai vine mult asteptatul, ghidul ne organizeaza cum stie el mai bine: pe noi la etaj si pe bagaje-n cala. Ne striga pe nume ca la scolita si ne arata locul. La un moment dat se uita pe foaie si se blocheaza. Ii zic lu’ Andi, fii atent ca eu sunt. Si intr-adevar eu eram. Numele meu da batai de cap la multa lume. Baaaaarbarau, Baaaarbalau, Balbalau, Balbarau :)))).
Hopa sus in masina, ultimele indicatii. Prima oprire e la Giurgiu inainte de vama, urmatoarele doua pe teritoriul Bulgariei “La bomboane” si “La steaguri” dupa ce se iese din munti, apoi in Grecia …. si nu mai ascult. Erau prea multe informatii. Ma trezeste din reverie o replica deja antologica pentru mine si probabil pentru jumatate din colegii de drum:
– Dupa cum am zis, prima oprire va fi la Giurgiu, pentru ultimele cumparaturi in lei, pentru un ultim telefon.
– Da’ nu murim, de ce ultim telefon…
Radem noi, da’ nu era rasu nostru. Plecam incet, eu asezata pe locul de la geam. Senzatia era ciudata pentru mine, nu am mers de multe ori cu autocarul si oricum cele cu care am calatorit nu erau asa inalte. Remarc ca vedeam oarecum etajul 1 la blocuri… Aoleu, merg la etaju unu. Ce sus. Vai si cum se simt curbele. Si caaaaate curbe sunt pe teritoriul Bulgariei.
Imi aduceam aminte cuvintele lu’ mama: “Pacat ca prindeti Bulgaria noaptea, am inteles ca sunt acolo niste munti asa pietrosi si prapastiosi”. Pot zice ca nu impartaseam prea mult supararea doamnei Minuta. Serpentinele din Bulgaria “simtite” de la etaju unu al autocarului in stilul de condus gen Vin Diesel in Fast Five (o ultima cursa, acum, noi doi, nici o miza) sunt mari ridicatoare ale nivelului adrenalinei. In plus, cele doua filme de groaza date intru trecerea timpului ma faceau oarecum sa regret primul zbor cu avionul.
Capacul a fost pus de o frana brusca pe autostrada in Bulgaria. Toate bagajele din suportul de sus si-au luat zborul in fata. Si nu numai bagajele. Pasagerii survolau si ei autocarul, dar cu mai putin aplomb. Bagajele ofereau mai mult spectacol, n-aveau maini sa se apuce de ce nimereau.
Ma uitam cum zboara ceva negru deasupra capului. Laptopul meeeeu. Andi, du-te dupa laptop. Andi se ridica si pune mana deasupra lui. Zic: “Nu e acolo, a plecat, a zburat, nu intelegi? Totul e in fata.” Asa emotii am avut. Din fericire deasupra mea zburase rucsacelul unui nefericit excursionist din fundu’ autocarului, laptopul meu se proptise bine si nu cazuse. Macar nu ne-am plictisit.
Se cracaneaza de ziua. Imi aduc aminte cuvintele ghidului. A treia oprire este dupa iesirea din munti. O doamne, iesirea din munti, ce vis frumos.
un autocar albastru
Vama la greci, uraaa. Inca doua ore si ajungem la feribot. Iar serpentine. Muntisori in dreapta si stanga, deja vedeam cateva trasee. Cobor din autocar in fata feribotului, fericita ca simt pamantul sub picioare macar pentru putin timp inainte de a pluti pe ape.
Cu feribotul am mers cam 40 de minute, timp in care am fost insotiti mereu pescarusi. Cam greu a fost pana m-am hotarat cum ii cheama: “Uite porumbelu, pelicanu, aaa pescarusu”. Erau simpatici, veneau imediat cum te vedeau cu mana-ntinsa si cu mancare la vedere bineinteles.
Ajungem in Limenas (capitala insulei), si de acolo iar in autocar. Tare dor imi era de el. Iar ca sa nu-l uit prea usor m-a purtat delicat pe o serie de serpentine gratioase cu vedere la hau. Am ajuns la Skala Potamia cam dupa 40 de minute de la debarcare, tragand fericiti de bagaje si cu un miros persistent de vacanta bine-nfipt in nari. Cazare – Vila Nefeli, etajul 1 cu vedere la mare.
Lasam bagajele si ajungem direct pe faleza, sa inspectam imprejurimile. Nu dupa mult timp ajungem inapoi in camera chipurile sa ne schimbam in costumele de baie. Dar intai ma intind putin pe pat. Doar putin asa am adormit ca valiza-n gara si am ratat prima zi de plaja, ce mai ramasese din ea.
Seara intalnire cu ghida sa ne mai explice ceva, apoi la un restaurant recomandat unde servim ceva traditional grecesc (pork souvlaki) si normal o berica. Mythos, berea lor este chiar foarte buna si felul de servire impecabil. Halba este tinuta la rece in congelator si vine aproape inghetata, o placere sa o vezi asa plina cu bere si inghetata pe pereti. Deja salivez.
