Thassos Ipsario, ziua 7 – Va asteptam pe Moldoveanu, Romania, 2544m

Vineri, 2 septembrie – The Big Day 

Soarele batea in geam. Cafeaua bolborosea. Eu, pe balcon, cu coatele pe masa si capul sprijinit in palme ma uitam in zare, la munte.
– Mi-e rusine sa ma uit la el. Serios. Iar nu ne-am trezit.
– Hai sa zic ca e un motiv sa venim si la anu aici, ca sa ma consolez. Dar tot mi-e rusine sa ma uit la el. De duminica ne tot programam iesirea si uite unde am ajuns.

Bem cafeaua tristi si resemnati.
– Hai totusi sa mergem. Ce daca e cald. Daca am zis, am zis. 
Voiosi plecam in jur de 9.30. (NR: Sa nu faceti ca noi. Este recomandat sa intri in traseu destul de devreme. Sa pleci in jur de 5 dimineata deoarece e racoare si ai vizibilitate maxima pe varf. Daca pleci tarziu cand ajungi pe varf atmosfera este incarcata – adio crystal clear view. In plus, este foarte cald.)
45 minute facem pana in Potamia. Gasim usor intrarea in traseu deoarece o cautasem cu cateva zile inainte. Intram pe un drum pavat, printre gradini. E bine, e umbra de la copacii mari de pe marginea drumului. Miroase iar a fursecuri.

Nu-i chiar walkway 🙂

Are you talking to meee?

Atmosfera idilica este completata de un roi de albine micut din fericire. Nu lucrau la capacitate maxima, vinerea au zi scurta. Roiul inconjura delicat si bazaitor singurul izvor din zona. Nu ii tulburam linistea, nu ne era suficient de sete iar din rezervele de apa nu  consumasem inca.
Incet incet luam altitudine. Drumul pavat se transforma pe nesimtite intr-un forestier prafuit ce urca destul de accentuat, in serpentine stranse. Din cand in cand se intersecteaza cu alte drumuri forestiere. Intersectiile sunt bine semnalizate, indicatoarele din lemn nu ne lasa sa gresim directia.

La iesirea din padure se separa poteca spe Ipsario de drumul forestier. Atunci incepe urcusul in adevaratul sens al cuvantului. O pancarta de lemn marcheaza bifurcatia potecii in doua trasee. La stanga spre Ipsario (1204 m), la stanga spre Profitis Ilias (1108 m) al doilea ca inaltime dupa Ipsario. O inaltime de o mie o suta si ceva nu prea impresioneaza dar cand te gandesti ca pleci de la nivelul zero al marii deja se umfla orezu-n tine.
Panta este din ce in ce mai accentuata, bolovanii de marmura din ce in ce mai mari si alunecosi. Inaintez atenta, nu imi doresc sa imi reinnoiesc cunostintele despre solul grecesc precum in ziua cand am cutremurat Acropolele.

 Pe cai ostenii mei. Maria ta, nu mai avem cai. Atunci, pe curand.

spre Ipsario la stanga

… sau la dreapta

start poteca

Incotro?

Profitis Ilias, 1108m

Urcand se vede din ce in ce mai bine un varf pe care noi il credeam Ipsario (cel din poza de mai sus). Nelamurirea ne este lamurita de un englez sportiv cu care ne intalnim. Nu este acela Ipsario, el este oarecum in spatele a ce vedem noi. Mai avem ceva de urcat pana sa il vedem. Urcam prin padure pana suuus departe la platou, unde este si un refugiu, iar de acolo abia vom vedea varful. Dansul aproximeaza cam o ora. Ma uit la el. E in forma nenea. Hai sa zicem o ora jumatate pentru noi.

Cat timp ne conversam apare un alt domn care nu stie engleza si nici o alta limba pe care sa o intelegem. In schimb era foarte vorbaret. Clipim des cand unul cand celalalt. Andi este pe o lungime jumatate de unda cu el, par ca se inteleg fiecare in limba lui. Reuseste sa ii comunice ca suntem din Romania. Aaaa, Romania. Nadia Comaneci, Steaua Bucharest, Vaslui – astea la prima amintire.
Este ciudat sa mergi cu cineva care vorbeste mult si intr-o limba pe care nu o intelegi. Dar trece altfel timpul, nu-ti dai seama ca urci. Culegea niste plantute. La un moment dat se opreste, ia cateva si vine spre mine cu ele la nas, mirosindu-le. Mmmm, oregano. In sfarsit, primul cuvant pe care-l inteleg. Oregano, oregano.

Padurea alterneaza cu zonele golase. Este din ce in ce mai cald. Rezervele de apa scad simtitor. Totul este arid, uscat. Urcam cu capul in pamant. Camaradul nostru in schimb are viteza, abia tinem pasul cu el. Il intreb: Ipsario? Zice: Ahahaa, vanturandu-si mainile intr-o directie. Pricep ca trebuie sa urcam pana la platoul ce se vedea si de acolo, ahahaaa. Cu greu ajungem pe platou la refugiu si vedem urcusul final pe varf. Ahahaaa…. Entuziasmul scade proportional cu panta si cu soarele care batea in moalele capului. Ne aducem aminte de vorbele englezului: It’s so peaceful out there! Hai sa mergem, sa ne reculegem.

Oregano, oregano

Sprintul final spre platou

Lasam in urma platoul si refugiul

si incepem urcusul final spre Ipsario

Merita sa urci pentru minunatiile de privelisti pe care natura ti le ofera gratis. In stanga se vede marea, statiunea si satul Potamia de unde pornisem noi de dimineata. Ar fi mers o balaceala. In dreapta apare serpuind drumul de masina. Se poate merge pana pe varf cu ATV-ul sau cu masini de teren. Noi preferam the hard way – autopingeaua. O bancuta asezata strategic sub un copacel ne imbie sa ne asezam si sa admiram peisajul.

belvedere spre Egee

In 45 de minute am ajuns pe Ipsario. Prietenul vorbaret era deja acolo. Ne saluta entuziast: Aaaaa, Romania! Ne face o poza si ne trimite la caietul de pe varf, sa ne semnam, sa marcam trecerea noastra pe acolo. Caietul se pastreaza intr-o cutie de metal, ca sa fie adapostit de intemperii. Cu aceasta ocazie aflam ca este ceh. Pe varf mai erau patru sarbi cu care ne bateam pe locurile pentru poze.

In departare Profitis Ilias (1108m)

pe varful Ipsario, 1204 metri deasupra marii

Golden Beach vazuta de la 1204 metri inaltime

1204 metri peste nivelul marii

Va asteptam pe Moldoveanu, Romania, 2544m

Cutiuta de pe varf

Pe drumul de intoarcere, pana in refugiu, ne intalnim cu patru romani. E chiar bine sa auzi graiul stramosesc dupa atata oregano, oregano. Vizitam refugiul si raman uimita. Foarte curat, paturi cu saltele intregi, fara arcuri rupte. Aveau chiar si lenjerie pe pat. Mese, scaune de lemn, chiar si table si carti de joc. Era dotat si cu o mica bucatarie unde erau multe alimente si sticle cu apa pentru cei care ajungeau fara de niciunele, infometati si insetati.

Golden Beach, Skala Potamia

refugiu

Coboram relaxati, stim drumul acum. Nici soarele nu mai arde puternic. O capra ne arata mandra fundul. Fotografiem fluturasi, trunchiuri uscate de copaci, plante care nu stim ce sunt, admiram plaja si marea aflate in departare. Toamna isi face simtita prezenta, culorile ruginii au inceput sa apara, frunzele fosnesc sub picioare. Merg destul de incet, ma dor genunchii. Setea e mare si apa putina.

Baba Cloanta

ruginiul frunzelor si albastrul marii, frumoasa combinatie

Au genunchiuuu

umbre

la crenvursti alinieeeerea 🙂

Dornici sa fim si noi fericiti, multumiti si cu setea potolita ne grabim spre sat. Ajungem in piateta din centru si auzim de la o terasa: Aaaaa, Romania! In gandul meu: oregano, oregano. Cehul nostru era deja la a doua bere in asteptarea autobuzului care oprea chiar langa carciuma. Ne invita sa servim o bere cu el. Cum ma dureau mainile de la atata vorbit refuz politicos. Ochii in schimb nu prea ar fi refuzat. Pupilele se dilatau pe masura ce crestea spuma in pahar. Mai stiam o terasa dupa colt asa ca plecam spre ea. Jale mare, era inchisa.

Mergem direct la restaurantul preferat Pefka. Din cand in cand intoarcem capul ca sa mai vedem muntele. Acum il privim cu mandrie si respect. 1204 metri doar, dar care se simt in articulatii pornind de la nivelul marii. Drumul este strajuit de maslini, cu ramuri pline de multe multe maslinute verzi.
Seara o incheiem glorios cu mancare traditionala greceasca. Nu au lipsit salata si sosul lor celebru – Tzatziki.

Ipsario

maslinute

eu si cucerirea zilei, Ipsario

fata de masa imprimata cu harta insulei

Tzatziki