Toscana Buzăului pe bicicletă. Circuit Mizil – Sărata Monteoru.

Anul trecut pe când urmăream La Vuelta unul dintre comentatori povestea de trasee pe două roţi într-o anume zonă a judeţului Buzău, cea mai plină de vii, pe care a denumit-o Toscana Buzăului. A fost nevoie de un an, de antrenament pentru curajul de a mă afişa la start şi de o vilă cu piscină la capăt ca planul să fie implementat şi să străbat acele meleaguri.  Referitor la cazare booking-ul după ce m-a mirosit că vreau să ajung la Sărata-Monteoru nu m-a slăbit nici o clipă cu mesajele haioase – mai ales cele în limba romana. “Buzău, Sărata Monteoru sau Berca? O alegere deloc simplă, Andreea…”.

26 august 2017, orele 08.30. Aveam bilete la vagonul patru, trenul avea doar trei vagoane. Din fericire numărul patru încă era în garnitură. Spaţiu pentru bicicletă nu avea, deşi banii îi luase, aşa că iar le-am îngrămădit pe holul îngust de lângă budă, incomodând traficul. Trăiască CFR-ul.  

Traseul primei zile a fost Mizil – Gura Vadului – Tohani – Marginea Pădurii – Valea Unghiului – Glod – Strezeni – Tisău – Leiculeşti – Sărata-Monteoru. Strava a înregistrat 48.7km,  timp în mişcare 4:08:14, diferenţă de nivel pozitivă 846m, viteză medie 11.8km/h, viteză maximă 43.2km/h. O fi mult, o fi puţin nu ştiu. Dar ştiu că pentru mine traseul a fost suficient spre destul iar la sfârşitul zilei l-am introdus în lista celor pe care merită să le fac o singură dată în viaţă. Pe primul loc se află preaiubitul drum de la Comarnic spre Valea Doftanei prin Secăria.

În Mizil startul a fost lin dar imediat ce am ieşit din oraş panta a început să se accentueze atingând în unele porţiuni şi 10%, porţiuni pe care evident că le-am parcurs împingând bicicleta şi transpirând de mama focului. Tot weeke-end-ul a fost de foc, cu temperaturi ridicate şi nici parte de multă umbră nu am avut la început. Pauzele au fost dese dar din păcate nu au fost multe locuri în care să ai parte de privelişti, boscheţii de pe marginea drumului fiind suficient de înalţi cât să inoportuneze vederea.

în spate urcarea de 10%

Ieşirea din Tohani

Aproape de Jugureni

Prima urcare a zilei s-a terminat la Marginea Pădurii tot de acolo începând o coborâre accentuată până în Valea Unghiului printr-o pădure deasă şi răcoroasă. Şoseaua fiind aproape necirculată mi-am făcut de cap deşi am riscat puţin, până la urmă oricând putea să apară o maşină de după curbă. Au urmat 17 kilometri lejeri în care am făcut o mică oprire lângă zidul fotogenic ce împrejmuieşte mănăstirea cetate Bradu. Din păcate nu mi-am adus aminte cât de frumoasă este (văzusem pe net nişte poze cu câteva zile înainte) ca să am iniţiativa intrării în curte. Datează din 1632 fiind iniţial o mănăstire de călugări greci. În perioada 1872 – 1910 a găzduit şcoala sătească iar până în 1905 a funcţionat aici şi primăria.

Boss şi zidul mănăstirii Bradu, construit din bolovani de râu cu cărămidă.

Cei 17 km lejeri mai devreme menţionaţi au fost când pe plat când puţin la vale până în Leiculeşti unde lumea mi s-a năruit la vederea începutului celei de-a doua urcări, o pantă monstruoasă ce avea în unele zone peste 15% înclinaţie. Acea urcare m-a făcut să mă întreb “Ce caut eu în viaţa mea?”, cu ce mi-am greşit de m-am pus în acea situaţie. Cei 10 kilometri văluriţi au trecut repede până la urmă şi după o ultimă coborâre abruptă am intrat în trombă în Sărata-Monteoru oprindu-ne în faţa cazării unde am efectuat formalităţile cât de repede s-a putut, am făcut un duş, am servit masa încheind după-amiaza la piscină deoarece după muncă merge şi răsplata.

Urcarea de la Leiculeşti

Ce caut eu în viaţa mea?

După muncă merge şi răsplata.

Ziua 2 am petrecut-o parţial pe Drumul Cramelor (aşa scria pe plăcuţele de pe marginea drumului) pe traseul Sărata-Monteoru – Dealul Viei – Clondiru de Sus – Pietroasele – Greceanca – Breaza – Năeni – Proşca – Finţesti – domeniul Lacerta – DN1B Mizil adică 39.4km, timp în mişcare 3:49:30, diferenţă de nivel pozitivă 601m, viteză medie 10.3km/h, viteză maximă 37.1km/h.

Startul a fost grandios, cu o căţărare abruptă ce m-a dat jos de pe bicicletă în doi timpi şi trei mişcări. Obosită după ziua precedentă perspectiva zilei ce abia începuse nu era încurajatoare cu multele (cel puţin trei) dealuri pe care trebuia să le urc ori călare ori pe jos. Din fericire antrenamentele au început să dea roade şi am petrecut mai mult timp în şa decât mă aşteptam. Şi cu psihicul am stat mai bine decât mă aşteptam deşi căldura s-a jucat cu rezistenţa mea de parcă urcările în care împingeam 15 kile de bicicletă precum Sisif bolovanul nu erau suficiente.

Urcarea de la Năeni a fost cea în care mă vedeam întruchiparea lui Sisif pe pământ. Aici e poza de final, din vârf. De unde veneam nu se vede. 

meleaguri buzoiene

Domeniul Lacerta

Bomboana de pe colivă au fost ultimii 8 kilometri neasfaltati ai drumului judeţean DJ205. Era greu să mergi şi pe plat, deoarece roţile alunecau pe pietriş şi când nu te aşteptai zbura bicicleta de sub tine, d-apai să urci sau să cobori. Cu toată atenţia aproape de finalul coborârii am comis-o graţios. Mi s-a părut ca pe partea dreapta a drumului sunt mai puţin bolovani şi e mai bătătorită aşa că m-am îndreptat spre margine din centru. Nu am apucat să îmi termin gândul “Sper să nu caaad” că am şi simţit bicicleta alunecând sub mine şi în următoarea secundă eram înfiptă cu genunchiul drept în pietriş după ce amortizasem cu mâna dreaptă. Ăsta a fost norocul că altfel mă zdrobeam artistic. Văicărelile şi injuriile ce au urmat nu le mai menţionez, erau inerente.

Deoarece Bodo nu mă văzuse, era puţin înainte şi între noi mai era şi o curbă pe după deal, nici nu m-am mai grăbit. Cum eram îngenuncheată am ridicat ochii şi pe marginea stângă a drumului, în iarba înaltă, am zărit una dintre multele cruci de piatră cu scrieri în alfabetul grecesc specifice regiunii. Photo oportunity, ce mai. De două zile vânam momentul să pozez una şi niciodată nu am oprit. A fost nevoie să dau cu mine de pământ ca să se întâmple.

Crucile de piatră au fost făcute de comunităţile greceşti prezente în zonă în secolele 16-17.

Încă drept pe Drumul Cramelor

Ultimii trei kilometri până în Mizil i-am parcus pe DN1B care deşi nu a fost prea circulat tot mi-a dat fiori, mai ales când un tir a trecut pe lângă mine şi am simţit cum mă duc în păpuşoii de pe marginea şoselei de la curent. Noroc că şoferul încetinise şi a şi claxonat când era în spate destul de departe ca să mă avertizeze. În planul iniţial nu ajungeam la DN, trebuia să o tăiem pe o uliţă spre Gura Vadului ca să îl evităm, dar am stârnit o haită de maidanezi colţoşi şi nervoşi care ne-a deturnat traiectoria.

La Mizil am ajuns cu aproape trei ore înainte de plecarea trenului, suficient timp cât să luăm masa în centru şi să ne odihnim. CFR-ul nu ne-a dezamăgit nici de data asta. Trenul a întârziat 35 minute şi nu a avut vagon cu spaţiu pentru biciclete. Dar să privim părţile bune, măcar funcţiona aerul condiţionat şi excursia ce tocmai se încheia a fost de neuitat.