Ultima zi de remarcare sau ziua cu “armaghedonu” de la Prejba

De obicei, la munte, ziua începe mult prea devreme pentru mine. Dimineaţa lui 18 august 2013 n-a ieşit din tipare. Liniştea Prejbei s-a terminat vremelnic. Un meteorit ce i-a luat prin surprindere până şi pe cei de la NASA a căzut pe podeaua cabanei, încercând probabil să se adăpostească în groapa de dedesubt. Din fericire pentru el a întâmpinat rezistenţă şi nu s-a scufundat mai mult decât era cazul.

Mă ridic la 90 grade instantaneu întrebându-mă ce mi se întâmplă, ce ne-a lovit planeta. O să supravieţuim oare cataclismului? Dezlipesc genele şi văd cometa. Cam ofilită şi se ţinea de şale. Pablo hotărâse să coboare din pat pe calea cea mai scurtă dar şi cea mai dureroasă. Mă asigur că e în regulă, că nu şi-a rupt nimic şi adorm buştean. Era în jur de 5-6 dimineaţa, nu meritam a fi trezită nici dacă bătea armaghedonu’ la uşă.

Următoarele evenimente se învârt în jurul orei 8 ale aceleiaşi dimineţi. Oră rezonabilă domne’, în sfârşit. Prin ceaţă îmi amintesc că am visat ceva urât legat de un obiect luminos deasupra munţilor Lotrului. Să fi fost cometa Ison sau un O.Z.N.? Sau să fi fost un cutremur mic? Domnule Marmureanu cât pe ce să vi se îndeplinească previziunea. Brrr, ce coşmar. Din păcate amintirile mi se confirmă când îmi văd combatantul la pensulă plimbându-se agale, puţin adus de şale. “Mai Pablo, dar tu chiar ai căzut? Şi eu care eram sigură că a fost doar un vis urât.”

Tot ca prin vis zburase şi timpul de când ajunsesem la Prejba. Adina şi Flavius plecaseră fiecare spre casa lui odată cu zorii de ziuă, se spărgea gaşca. Ca de final doi dintre băieţi hotărăsc să vopsească stâlpii din apropierea cabanei, stâlpi ce duceau traseul din gol alpin până la marginea pădurii, pe bandă albastră cu capăt de drum Tălmăcel.

După ce savurez pe îndelete cafeaua şi servesc niscai pepene cu linguriţa, influenţată fiind de determinarea Alinei şi de exemplul celor doi hărnicuţi, decid să mă alătur ultimei zvâcniri voluntare în culori de zebră. Şi uite aşa treaba a mers mult mai repede, unde-s mulţi viteza creşte. By ower power combined this îs Captain Planet. Nu mi-a oprit avântul muncitoresc nici măcar viespea ce m-a înţepat nemernic în cot, aşa dedicată cauzei eram.

Detalii de Prejba

Cabana Prejba, odată înfloritoare… acum în paragină

Scule şi bascule 🙂

Spre Recepţie cu curaj. Atenţie la scări. Unele sunt lipsă.

Camera cea mare, încă mai are priciurile

Să fi fost cometa Ison sau un O.Z.N.?

soba binecuvântată

altă cameră

Emi, Emi… ai vopsea pe faţă

La revedere tabăra dragă!

Ultimele retuşuri aplicate regulamentar pe stâlpi fiind cobor agale, cu găleata-n mână, spre cabana Prejba cea primitoare. Deşi în paragină tare mult mi-a plăcut, m-am simţit ca acasă. A nu se înţelege că acasă la mine e totul lăsat de izbelişte. Cu părere de rău strâng catrafusele, îmi iau la revedere de la colegii de pensulă ce rămâneau încă la cabană, salt rucsacul în spate şi iau dealul Prejbei pieptiş. Din când în când arunc în urmă o privire plină de tristeţe. La acel moment nu ştiam sigur dar simţeam că se apropie sfârşitul. Pentru mine a fost ultimul week-end de voluntariat pe poteci din vara lui 2013.

Sfârşitul unei veri minunate cu oameni de munte minunaţi cunoscuţi cu prilejul unor acţiuni şi mai minunate întreprinse în primul rând cu sufletul pentru Maria Sa Muntele. Îi bătusem ani la rândul cărările dar până în 2013 nu cred că îmi ridicasem vreodată problema logisticii şi întreţinerii potecilor din Carpaţi sau a oamenilor care au grijă de ele. Ce îi mână pe ei, de ce îşi petrec o parte din concediu muncind? De ce nu preferă drumeţiile fără griji pe poteci deja marcate, o bere rece pe malul mării sau un mic sfârâit pe marginea drumului? Am fost rea la faza cu micul, recunosc.

O vorbă din bătrâni spune că “Fiecare om în viaţă trebuie să ridice o casă, să sădească un pom şi să aibă un copil”. Trecând de la generalizare la specific eu cred că fiecare munţoman în viaţă trebuie măcar o dată să dea cu pensula pe potecile Carpaţilor sau să întreprindă orice altfel de acţiune de voluntariat dedicată lor. C-aşa-i frumos şi cu spirit civic. Şi pot să vină după noi urmaşii noştri să se bucure şi ei de ce ne-am bucurat şi noi.

Cu astfel sentimente înălţătoare la purtător dar şi cu multe poveşti şi impresii de remarcare împărtăşite cu prietenii drumul spre Tălmăcel a părut mult mai scurt decât mi-l imaginam. Poate şi pentru că era la vale. De fapt mai mult ca sigur. Întâi ne-am abătut până pe Vârful Prejba pentru câteva poze de ansamblu. Mare lucru n-am văzut din păcate, n-am avut parte de vizibilitate.

După pozele de rigoare am urmat traseul, acelaşi ca în prima zi doar că în sens invers, Gruiul Greşilor – Vf. Muma – pe lângă Vf. Pleşiţa (Boului) – Dealul Plaiului – peste Dealul Ştefaniţa spre Tălmăcel pe bandă albastră. Vă las cu o sumedenie de poze, toate realizate de Alina Chiriac. Le-am ales expres, în cazul în care nu vă place natura sigur vă va plăcea izoprenul curcubeu, dă bine în peisaj.

Veselie pe Vf. Prejba

Pădure bolnavă

detalii, detalii

Follow the rainbow!

Un personaj pitoresc, desprins parcă din poveştile cu Heidi

Şi totuşi domnişoara Balbarau, ce v-a plăcut cel mai mult în Lotrului?
Ce mi-a plăcut? Cel mai mult? Pădurea, trecerea bruscă de la foioase la răşinoase cu tot ce înseamnă ea: grade mai puţine în termometre, mirosuri diferite, zgomote diferite. Într-un fel suflă vântul frunză-n dungă şi altfel se strecoară printre ace. Fagi înalţi, frasini, paltini, mesteceni albi şi ochioşi ce îşi împletesc frunzele lăsând din când în când să treacă ghiduşe razele soarelui. Joaca lor mi-a încântat privirea, umbrele mângâiau pământul fotogenic. Mi-a plăcut poteca ce se distinge clar, şerpuindă, aproape de lizieră. Moale, parcă călcam pe un covor persan. Din când în când acoperită de frunze, semn că toamna nu e prea departe.