Varful Cindrel de Ziua Romaniei

Nu ştiu la alţii cum stă treaba dar la mine cu 30 noiembrie începe an de an sezonul sărbătorilor. Onomastica lu’ SeFe Andrei, Ziua tuturor românilor, Moş Nicolae (îmi lustruiesc ghetuţele chiar şi în zilele când sunt singură şi tristă), Crăciunul, Ziua Mea (29 decembrie – cea mai deosebită zi din an) şi Revelionul. Urmează Vasile, o zi de naştere,  Ioni şi anioni plus încă o zi de naştere pe 8 ianuarie. Şiragul licoros ajunge la ultima mărgica odată cu ziua lu’ mama pe 13 ianuarie. Bineeee, recunosc. Urmează şi 25, 26 ianuarie alte minunate zile de naştere. Continui?

Prima din lungul şir, seara onomastică, mă prinde vorbind la telefon şi cinstindu-mi numele cum se cuvine. Cum după orele 24.00 trecute fix se termină sfinţenia am mutat motivul sărbătorii, că deh fără motiv nu petrecem…  Deeeeeci, dacă pentru ziua mea nu mai vreţi (puteţi) atunci pentru ziua tuturor românilor. Şi tot aşa până la ultimul ninja, adică eu. Mă retrag în glorie pentru că nu mai aveam cu cine să combat, a doua zi trebuia să fiu pe traseu proaspătă ca o brânduşă dar cireaşa de pe tort era promisiunea făcută tatălui meu că ajung pe Cindrel moartă coaptă. Iar traseul îl estimasem cam la 10 ore(?) dus întors, adică nu era chiar o plimbare în parc.

Tura de 1 decembrie: Păltiniş – Poiana Găujoara – Şaua Bătrâna – Vf. Rozdesti (1952m) – Şaua Şerbănei (1870 m) – Vf. Niculeşti (2034 m) – Vf. Cânaia (2057 m) – Şaua Cânaia – bâjbâitul Vf. Cindrel (2244 m) – Şaua Cânaia – Refugiul Cânaia – Şaua Şerbănei – Vf. Rozdesti – Şaua Bătrâna – Poiana Găujoara – Păltiniş.

Dimineţile ulterioare oricărei onomastici sunt grele prin definiţie şi nici ediţia 2012 nu s-a dat îndărăt. În plus ploicica matinală ajuta la moral doar până la genunchiul broaştei. Mi-am făcut rucascul cu atât entuziasm încât era cât pe ce să ratez startul. Încep marşul pe forestier cu gândul că dacă ajung până în Poiana Găujoara e lucru mare şi diplomă îmi dau. Drumul nu-l ţinem mult, după o sută două sute de metri indicatorul metalic ne indică direcţia spre dreapta, pe o potecă lină şi lată, presărată cu bolovani pe versantul nord-vestic al muntelui Bătrâna.

Adulmec cetina jilavă încercând să împrumut ceva putere de la pădure. Mama natură nu ajuta prea mult, ceaţă peste tot. Ajungem într-un punct al potecii ofertant din punct de vedere privelişte pe vreme bună. Povestesc colegilor ce belvedere am prins la sfârşitul lui 2008, pe o vreme zglobie şi plină de raze. După privirile pline de prietenie pe care mi le aruncau e clar că au înţeles mesajul.

Pe măsură ce urcam prin pădure serpentinele curgeau lanţ la fel şi acele de păr din potecă. Mai trecem peste un pârâu, mai sărim un copac căzut exact în drumul nostru. Trece timpul, creşte altitudinea. Răsuflarea îmi e grea, sacadată. Off viaţa mea. Până la Găujoara în poiană semnez condica, îmi zic în gând. Cine o mai merge pe traseu a doua zi după propria onomastică eroul meu va fi, continui plină de elan monologul.

Mult pomenita poiană s-a oferit vederii înceţoşată, neprimitoare. La fel de dulce era şi fiinţa mea. Nu rezonam cu nimic ce se afla pe o rază care nu cuprindea un pat şi-o pătură. Eram mai mult decât irascibilă. Ceaţa acoperea molcom ca o plapumă poiană. Smocurile ciufulite de iarbă galbenă alternau cu preşuri albe de zăpadă.

De sus din deal aud strigăte. Trupa mă chestionează în ce direcţie să se ducă. Se aflau la bifurcaţia punct albastru spre Poiana Muncel. Duceţi-vă cu domnul le zic în gând. Chiar credeţi că mă interesează? Cel mai hotărât o ia pe direcţia sus în deal. Confirm prin semne şi mormăituri că e alegerea perfectă şi caut un sprijin de dos.

În stânga şarpele potecii alb şi nins unduie printre dealuri şi invită la un circuit înapoi spre Păltiniş prin Poiana Muncel. Mi-ar fi plăcut mie să dau curs invitaţiei dar … O mică gustare şi simt că ceva ceva îmi dă ghes să continui. Pe lângă că nu-mi surâde  ideea de a rămâne ultima, chiar mă face pe mine un munte? Îmi aduc aminte versurile lu’ BUG Mafia – La urmă doar campionii se-ntâlnesc. Strâng din dinţi şi iau dealu’n piept. Ridic privirea din pământ abia după ce se domoleşte urcuşul. În dreapta nu foarte departe o stână fără locatari sare-n ochi datorită acoperişului roşu, culoare care nu se pupă deloc cu peisajul trist, umed, rece, reumatic.

Poiana Găujoara

Stâna din Poiana Găujoara

Din Şaua Bătrâna

Vedere din Şaua Bătrâna

Continuăm spre stânga, pe sub vârful Bătrâna. Poteca se îngustează şi intrăm într-o margine de pădurice, timp de 15 – 20 minute. Nu ne grăbim. După pădurice dăm în gol alpin, o şa largă, Şaua Bătrâna la peste 1800 metri. Pentru câteva secunde negurile se ridică şi departe văd spinări de munţi scăldate de razele soarelui. O fi bine acolo?

Din şa coborâm puţin doar ca să avem ce urca spre Vârful Rozdeşti. Acolo nu se mai pune problema vizibilităţii, era un vis frumos. Mai o vorbă mai o glumă, mai un ghiont în stomac şi decidem să luăm o pauză mai consistentă să se pună burţile la cale. Tot trăgând de noi hai, încă puţin încă puţin, ajungem să ne îndestulăm cu cozonac şi ardei gras abia în Şaua Şerbănei.

Din Bătrâna spre Rozdeşti

Spre Rozdeşti

Aproape de Şerbănei

Ce a urmat a fost o promenadă cu ochii închişi că de văzut nu vedeam nimic din cauza ceţii. Urcăm până sub Vârful Niculeşti, coborâm, urcăm, coborâm, Şaua Cânaia şi cu o ultimă suflare asediem Vf. Cindrel. Finalul a fost de un eşec fabulos, la câţiva metri de vârf. Încerc să povestesc trupei ce frumos se vede pe vreme bună, cât de verzi sunt Iezerele Cindrelului, etc. Unii dintre ei promit să revină doar doar o să aibă mai mult noroc data viitoare dar acum să ne întoarcem că ne-a ajuns cât n-am văzut.

Din şaua Cânaia decidem să nu ne întoarcem pe drumul de la urcare pentru o perioadă, facem dreapta pe drumul ce ne poartă la refugiul Cânaia. Peisajul parcă ar fi de pe altă planetă. Trunchiuri ciuntite, arse, victime ale incendiilor de vegetaţie estivale parcă ne privesc. Se întuneca şi imaginaţia ne joacă puţin feste. Parcă undeva în vârful dealului am văzut o siluetă ciudată. De fapt e tot un copac scorburos, cu două braţe uscate ridicate spre cer.

Refugiul Cânaia era închis, n-am putut intra să-l vedem şi pe dinăuntru. Drumul de la Cânaia urmăreşte traseul de creastă doar că pe la poale, până se intersectează cu acesta în Şaua Şerbănei. Mi-a plăcut, calm şi frumos. Întunericul ne sufla-n ceafă şi ne-a prins din urmă în şaua Şerbănei. Iuţim pasul, ritmul e alert spre alergător. Ce face noaptea din munţoman. Fie el şi obosit, parcă e mai vioi odată cu lăsarea întunericului, atunci când fiarele devin mai agile, mai plimbăreţe poate şi mai înfometate. Numa’ gândul şi îţi cresc aripi de Hermes la vibrăm.

Marcajul nu era foarte vizibil (bolovanii erau de zăpadă, indicatoarele rare ca să nu zic inexistente şi frontalele învinse în lupta cu densitatea ceţii) aşa că ne-am bazat pe urmele noastre de la dus. In Şaua Bătrâna am ajuns nesperat de repede. Cum orbecăiam căutând bifurcaţia traseelor (spre Păltiniş prin Găujoara sau prin Poiana Muncel ) razele frontalelor dibuiesc un 4X4 aşezat mai sus de drum. Insistăm întrebându-ne ce o căuta maşina acolo până când privirea ne este violată de faza scurtă a autovehicolului. De fapt în ea se afla un vânător sau un angajat la ocolul silvic care urmărea tăietori ilegali de copaci, care noaptea furau ca-n codru din codru. Domnul ne arată drumul, a fost o întâlnire nesperată şi binevenită.

2h30 minute pe ceas a durat traseul pe nocturnă şi a fost una dintre cele mai amuzante plimbări la frontală de până atunci. Eram mulţi şi nu îmi era frică, prea tare. Plus că alţii simţeau fiorul mult mai puternic ceea ce le ascuţea simţul umorului. Întrebări de genul “Oare dacă am avea ochelari cu night vision, ne-o plăcea?” sau “Lasă mah night-vision, vrei să vedem în noapte doi ochi lucind?” erau la ordinea nopţii. Unii se întrebau dacă există viaţă după primul far. Faţă de dimineaţă îmi revenisem şi eram plină de texte, vorbe de duh şi încurajări. Lăsasem răul şi mahmureala pe seama altora, pe care îi nimicise şi efortul de pe traseu.

Din fericire victime n-au existat, am ajuns în efectiv complet înapoi la cabană, altfel nu vă mai povesteam. Am petrecut o zi de 1 decembrie la altitudine, un traseu fain cât am putut vedea din el, 10 ore pe un munte solicitant deşi nu pare şi promisiunea revenirii cum dă iarba verde şi o fi vremea frumoasă.