Marti, 30 august 2011 (Partea II – marea cutremurare)
Luam masa la Simi, un restaurant cochet din port, cu vedere la albastra Egee, la vapoare si pescarusi. Mai avem niste ruine in program asa ca il parasim, ghiftuiti si multumiti. Dorim sa nu ratam nici un bolovan iar timpul parca se contracta (n.r. eu chiar n-am ratat nici un bolovanel – veti vedea cum se sustine aceasta afirmatie peste cateva paragrafe). Mai avem de vazut multe obiective turistice in capitala insulei: Teatrul Antic (Amfiteatru), Acropolele, Templul Atenei si Templul zeului Pan.
Contrar obiceiului meu de a nu fi turistul ideal acum eram chiar documentata. Insa nicaieri nu scria clar ca va trebui sa iei dealu-n piept si nu e bine pe caldura de la pranz si cu burta plina. Pe masura ce ne inaltam vedem steagul Greciei fluturand pe colina, acelasi de il vazusem mai devreme din Agora. Zic: “Vai ce sus e. Sa vezi ca ajungem la el. Nu creed, n-are cum. Nu scria nicaieri. “
Pentru inceput admiram peste gard ruinele templului lui Dionis. Iar apoi vedem drumul pavat care duce la obiectivele noastre. Frumos pavat, sub forma de trepte, care urca urca.
Obiective turistice la tot pasul
Sanctuar Dionisos
Au fost cel putin 135 de trepte pana la Teatrul Antic, dar merita fiecare rasuflare si picatura de sudoare lasata in urma. Amfiteatrul dateaza din secolul V i.e.n. si avea o capacitate de 2.000 – 3.000 de spectatori. In secolul I e.n. romanii l-au modificat folosindu-l pentru luptele dintre gladiatori. Incerc sa imi inchipui cum ar fi sa urmaresti un spectacol in Amfiteatru. In spatele scenei, pe post de cortina sa fie marea. Iar la nocturna felinar sa fie luna si stelele pe post de beculete economice. Parafrazand o celebra balada, soarele si luna le-au tinut cununa.
Amfiteatru
… si marea cortina
De la Teatrul Antic continuam urcarea pe o poteca (nepavata de aceasta data) pentru a ajunge la Acropole. Acropola reprezinta o parte fortificată a unei așezări, situată pe o colină. Termenul provine din grecescul akros (“ridicat”) și polis (“oraș”) și înseamnă „orașul de sus“. Construita din ziduri groase de marmura cea din Limenas adapostea sanctuarul zeului Apollo precum si trezoreria orasului. Este situata pe primul din cele trei dealuri care impreuna formeaza un platouas cam la 137 metri fata de nivelul marii. In vremurile noastre din vechea constructie s-au pastrat in picioare si la vedere cateva ziduri.
Stiti vorba lu’ Caragiale? “Vaz enorm si simt monstrous”? Uite-asa vad eu la un moment dat cateva trepte ce coboara intr-un coridor. Entuziasmata strig: ”Andi, uite ce frumooo….AAAAAAAAAoleu… Pamantul imi zboara de sub picioare. Cad pe o treapta si apoi pe urmatoarea. In ambele cazuri in fund. Legea gravitatiei e blanda si gingasa cand cantaresti cat un fulg, ceea ce nu e cazul meu. Zbang Zbang Bum Bum. Deschid ochii. Vad negru. E intunecos coridorul in care am ajuns. Bine, imi si cazusera ochelarii pe nas. Sa ma scuze antichitatea da’ ma doare rau buca stanga. Ma ridic ametita. Andi, galant, zice:
- Marmura alba mami, vezi? Nu te-ai murdarit pe fund.
- Eh, marmura alba. Vai cum am cazut. S-au cutremurat Acropolele, am zguduit grecii pana la mosi, stramosi si zei. O fi crapat marmura aia? Saracii greci, se chinuie sa o pastreze si vin eu sa le zgudui vestigiile.
In spatele nostru doua doamne, cam neatente pe unde calca, sporovaiau in dulcele grai frantuzesc. Zguduitura imi trezise cunostintele de franceza / engleza. Ma trezesc zicandu-le pe doua limbi:
– Take care. Elles glissent.
– Aaaa, merci beaucoup.
(Vai de steaua voastra daca alunecati – zic in gand). Erau mai batranele amandoua, nu se tineau asa bine ca mine. Ma doare noada numai cand imi aduc aminte.
pe potecuta spre Acropole
ziduri care au vazut multe la viata lor
Marea Egee vazuta de la Acropole
Acropole si un cer albastru Pelikan
dupa contactul cu solul
marmura alba, alunecoasa
Continui drumul prevazatoare, tinandu-ma de sale si scrutand necrutator fiecare bolovan. Incep sa imi revin. Urcam spre a doua colina unde se afla sanctuarul Atenei, “ochi de azur”, prima nascuta a lui Zeus. Se vad frumos Acropolele de acolo. Inca sunt in picioare. E bine. La fel de bine se vad orasul, marea si… steagul Greciei. Flutura destul de aproape de noi acum. Doar ca pe a treia colina.
spre Atena, ochi de azur
Atena si un aten 🙂
E bine. Inca sunt in picioare. Acropolele rezista 🙂
Egeea in toata splendoare ei, vazuta de pe colina doi
Urcam iar. Pe al treilea deal se afla o pestera artificiala (gaura mai bine zis). Dedicata zeului Pan cel cu trup ciudat, incopitat – jumatate om jumatate tap, care canta la syrinx – stramos al naiului. Isi trage numele de la Syrinx, nimfa iubita de dansu dar care nu ii impartasea sentimentele. Cand a incercat sa se apropie mai mult de ea aceasta s–a speriat si s-a transformat in trestie. Iar Pan a inceput sa isi cante durerea.
Ajungem sus langa steag, de baza caruia ma tin bine. Privelistea e ametitoare. Vedem scari ce coboara, am putea sa ne intoarce pe acolo. Treptele pe langa faptul ca sunt din marmura alba, alunecoasa sunt si abrupte. Amandoi avem o mica problema cu inaltimile asa ca ne intoarcem pe unde am urcat.
Limenas, capitala insulei Thassos
strans ma mai tineam de soclu 🙂
Acropolele rezista
Suntem obositi, transpirati si eu bine zguduita. Asteptam ultimul autobuz. Pe drum, in satul Potamia, vad indicatorul apre muzeul Vagi pe care nu il vizitasem.
- Sa il vedem si pe asta, ca tot e deschis.
- Eu zic ca e suficient ca am crapat marmura astora, vrei sa le distrugem si muzeele? La cum mirosim pica sculpturile din soclu.
Realizez ca are dreptate.