Andreea si blogul. Articol scris de prietena mea Cristina

Am aparut la ziar, asta ca sa ma laud. (prin 2007 – 2008)

“Recunosc, n-am luat în seamă povestea asta cu blogurile. Deşi mai citesc din când în când. O fi un fenomen, n-o fi? O să treacă, poate, ca orice modă? S-o permanentiza, ca metodă de comunicare între oameni? Habar n-am, şi nici n-am urmărit discuţia, sigur s-a făcut în comunitatea bloggerilor. Îţi faci blog ca să spui ce? De ce? Şi cui, pe cine interesează? Pot să înţeleg motivele unora, în general ale persoanelor publice. La unele, chiar persoane publice fiind, mărturisesc că nu le înţeleg. Dar asta e deja o altă poveste. Ce mă intrigă la chestiune este nevoia oamenilor de a comunica. Ce? Orice. Ce-au mai făcut, cu cine s-au mai întâlnit, ce-ar vrea să facă, ce visează, ce aşteaptă, ce nu aşteaptă…. Când s-or fi rupt zăgazurile dintre noi şi lume? De unde vine nevoia de a povesti? De ce prin scris? De ce nu prin vorbe?

Ca de obicei, ceea ce ne pune pe gânduri nu sunt fenomenele mari în sine, despre care auzim/citim. Experienţele personale, uimirile oferite de oamenii cunoscuţi ne produc revelaţii, ne fac să ne punem întrebări, abia atunci remarcăm că fenomenul … e chiar un fenomen. De ce scriu oamenii? De ce scrie Andreea? O fiinţă drăgălaşă, un om de calitate, simpatică de-a dreptul. Când ajungi să o cunoşti. Abia când ajungi să o cunoşti. Şi asta, după câte ştiu eu, se petrece când te lasă ea. O fiinţă foarte zgârcită în detalii despre viaţa interioară, infinit mai bogată decât lasă să se vadă. Vorbeşte puţin, nu prea bate câmpii, nu se lansează în teorii şi ipoteze. Culmea, iese, are prieteni în carne şi oase, nu tovarăşi virtuali de discuţii în care ea e Angelina şi el Brad Pitt. Deci. De ce scrie Andreea? Mai ales, de ce vrea să spună? Habar n-am. Habar n-are.

Există funcţia terapeutică a scrisului. Oamenii scriu ca să „scoată” cumva din ei ceea ce bagă zilnic. Bune şi rele, dar mai ales rele. Uzina care-i mintea umană, „simte”, probabil, nevoia unor debuşee. Acumulează gânduri, senzaţii, trăiri de orice fel, idei, frustrări, speranţe. Le filtrează, le transformă şi … le dă înapoi mediului înconjurător. Ce iese, depinde de om. La unii ies dejecţiile unei minţi bolnave. La alţii, chestii „roz-sentimentale”. Sunt şi lucruri normale. Deci, cam de toate.
Cu nevoia-mi patologică de a înţelege, de a explica, de a cuprinde totul-totul în cadre raţionale şi logice, am întrebat-o de ce scrie, de ce şi-a făcut blog. Cred că s-a terminat cu fericirea omului când în mintea lui, două cuvinte nevinovate s-au alăturat, născând drăceasca întrebare „de ce?”. „Scriu pentru că aşa îmi vine. Când îmi vine scriu, când nu, nu scriu”. Culmea, am simţit, mi-am dat seama, că … aşa e. Unele lucruri sunt simple, de fapt. Le complicăm noi, când încercăm să le explicăm. Nu reuşim aproape niciodată, decât să urâţim ceva care-ar fi fost frumos dacă nu ne-am fi apucat să-i căutam justificări. So, o să fiu mai înţelegătoare. Nu-mi fac blog. Dar parcă nu mi se mai pare o aşa de mare stupizenie.”

Articol scris de Cristina Diac, aparut in revista Cultura