In anul doi de facultate mi-am achiziţionat o pereche de pantaloni până la genunchi, model fustă pantalon. Coloraţi, cu nişte peştişori pe ei. Se asortau cu un tricou albastru cerneală Pelican puţin lălâu. I-am purtat peste tot. Au cunoscut deopotrivă băncile ASE-ului cât şi pe cele Regiei cu tot ceea ce implică ea. Timpurile fiind destul de vechi şi eu nevinovată nu mi-am dat seama că de fapt erau nişte boxeri bărbăteşti.
Pe măsură ce se învecheau am început să îi port în casă, nu m-am despărţit de ei. Deoarece au cunoscut vremuri pe care nici un alt pantalon nu putea să le cunoască vreodată.
Vremuri de frământări, de fluturi în stomac, de confirmări, de îndoieli, de bucurii mici pentru un surâs, de supărări întemeiate, de mari întrebări, de aşteptări şi de educare a răbdării. Vremuri de turbulenţe şi dublaje, de prietenii pe muchie de cuţit. Vremuri de alte speranţe şi alţi fluturi, de amăgiri, de resemnări, de înţelepciuni şi învăţăminte. Vremuri de linişte casnică, de confirmare, regăsire de sine şi momente artistice.
Vremuri care i-au făcut pantalonii care sunt acum, care încă zac pe un raft deşi puteau demult să ajungă cârpa de şters praful. Nu m-am despărţit de ei pentru că acea bucată de textil acum decolorată sunt eu cu toate frământările mele. Deşi în ultima perioadă m-a cam lăsat elasticul, am nevoie de o “remaiere”. Sau de alţi pantaloni. Sau de alţi fluturi în stomac.
Undeva intr-un sertar, intr-un fund de sifonier sau intr-un bagaj inca despachetat, multi dintre noi avem pantalonii cu pestisori. Ca nu-s pantaloni, ci vreo bluza, ca nu-s pestisori ci mai stiu eu ce floricele, fluturasi, avioane, astea sunt doar detalii.
Ce stiu eu e ca vine o vreme cand putem fi destul de maturi cat sa ne uitam la aceste lucruri, sa zambim, sa le punem deoparte si sa mergem mai departe.
Dar din cand in cand sa nu uitam sa ii scoatem si sa ne amintim de omul care eram 🙂