Viata la Rezidential (ianuarie 2012)

Inceputurile au fost relatate amanuntit in postarea anterioara, umil elogiu al rasaritului imobiliar. De atunci, multe si marunte s-au intamplat, dar asa un valatuc de experiente ca in ultima vreme sa ma copleseasca n-am mai patit. Pana la detalierea valatucului iata micile maruntisuri cu care are grija rezidentialu sa imi umple timpul pe care il petrec in el.

p1070289

Pacanitul peretilor – constanta in viata mea. Acum nu numai cand bate soarele. Incet incet a inceput sa le placa viata  de noapte si fac cu schimbu. Ziua peretele din dreapta noaptea ala din stanga. Mi s-a mai zis ca sunt eu prea sensibila si ca am somnu prea usor.
Alt mic detaliu. Rasaritu’ are pe zi ce trece mai multi locatari. Bipezi, din pacate. Peretii in schimb, la fel de subtiri ca-ntotdeauna. Decibelii vecinului de la unu se impletesc unduios cu cei ai vecinului de vis-a-vis. Spre supararea mea unu nu-i roacar, ca sa simt si io fioru prin pereti. Vecina de deasupra are tocuri cu flecuri metalice, zornaitoare mai ales dimineata. Sa nu zic ca o banui ca doarme (si nu numai) cu cizme de cowboy din acelea cu pinteni. Poc poc, poc poc.

Ar mai fi si altele dar numa’ sa ma gandesc la ele si grav mi se umfla jugulara. Plus ca nu mai dorm bine doua nopti…

Asaaaaa. Ajung la trecutul apropiat. Ca sa fiu precisa, acum doua saptamani, miercuri – 25 ianuarie. Odata cu intrarea in postul mare al codurilor. Galben, Portocaliu si daca ne martirizam chiar Rosu. Dimineata mi-o petrec observand pana la hipnoza palele de vant ce plimbau zapada viscolita peste Auchan. Aveam un singur gand si nu era cum ajung la serviciu. Oare reuseste avionul Tarjei sa aterizeze? Se anuleaza concertul? Ne dau banii inapoi pe bilete?

Concertul a fost super fain. Nu la fel de faina a fost goana dupa un taxi. Se adunasera stihiile asupra Bucurestiului si inghitisera toate masinile galbene asa, sa faca in ciuda. Intr-un final am ajuns acasa. Home sweet home. Era caldut si nu prea. Apa era calda si nu prea. Imi era si nu-mi era frica sa simt pe pielea mea crudul adevar. Adios caldura si apa calda. Noroc ca eram si racita. Sa simt mai bine beneficiul traiului la rezidential.

Sun la Radet. Nu stiau nimic, ca nu ii anuntase nimeni. Aaa, nu v-a anuntat nimeni??? Pai, va anunt eu acum. Bine domnisoara, trimitem echipa sa verifice.
Solutia gasita ca sa uit de lipsuri: un paracetamol si ma bag la somn. Dar nu oricum. Ci in sacul meu de muntoman Mammut “ajungi in lac”. Cum prietenul la nevoie se cunoaste asa si dansul si-a facut bine datoria. Dimineata eram in lac la propriu, de la transpiratie. Ma parasise raceala, ingrata. In plus, daca indrazneam sa scot nasul din asternut si respiram mai vartos ieseau aburi. Contactez pe domnul de la tehnic. Aflu ca e o defectiune la centrala blocului. Superb.

Inca o zi agitata la serviciu. Ma returnez cu greu la home sweet home. Cam indoita. Frigu ca frigu, il rezolv eu. O haina mai groasa, Mammutu si gata. Dar parca m-as si spala putin. Asa m-am obisnuit din pacate, sa ma spal, ce sa-i fac. Bine daca nu se poate si nu se poate imi inchipui ca sunt la cabana in varf de munte si n-am unde. Dar colegii mei nu cred ca isi vor inchipui acelasi lucru a doua zi. Din fericire nu a fost cazul, caloriferele erau fierbinti si apa la fel.

Linistita dau drumul la TV. Nu prea afiseaza altceva decat ecranul negru. Trist rau. Hai sa navighez putin pe net. N-aveam nici din ala. A murit matu optic pe undeva. Romtelecomu a cazut la datorie. Putin radio? Sa cante ceva si la mine in casa. Noroc ca am pastrat radioul din anii studentiei. Isi face treaba.

Adorm in acorduri de Music FM. Am un vis ciudat in care zanele de la Enel, Romtelecom, Radet si spiridusii celorlalti distribuitori de utilitati faceau o hora mare in jurul unui foc aprins cu amnarul. Stai sa vezi ca maine vine randul lu’ Distrigaz sa dea rateul…de aia am visat eu foc, ca n-am maine unde sa imi fac cafeaua. Am belit belengheru. Solutie exista totusi. Imi cumpar un fierbator. Dar daca e vraja la Enel???? I s-or fi legat cununiile…

Ma trezesc din cosmar aproape plangand. Din fericire aveam de toate, mai multe decat atunci cand adormisem. La Radio canta ceva melodie de jale si dor, dar mai mult de jale. “Hoping for the best but expecting the worst / Are you going to drop the bomb or not? … Forever young … do you really want to live forever, forever, forever”. Clar ca vreau da’ sa vad cum.

Situatia revenise la normal. Hai ca nu e chiar asa rau la complex. Mai o lipsa, mai de toate. Noi sa fim sanatosi, sa trecem peste. Mi-am facut si un stoc superb de lumanari, preventiv. Sa vad mai bine in caz de…

Zilele marelui vant. Pe numele de scena Vantur-Osu. Isi face aparitia la ceas de seara, se instaleaza si acu-l vezi acu nu-l mai vezi. In schimb il simti si auzi. Falfaiau termopanele mele parca erau foile de la caietu de teme cand suflam sa se usuce cerneala. Adorm greu. In jurul meu leviteaza o calimara cu cerneala Pelican, o sugativa, praf Pic si multe liniute si bastonase. Dimineata lui marti 7 februarie. Cum viata bate visul, printre bastonasele mele onirice se strecurase si un stalp care plecase dintre dalele de sustinere. Acum se odihnea, rastignit pe jos. Vantur-Osu isi facuse datoria.

Imi fac curaj sa plec spre serviciu. In prealabil vorbesc cu o prietena care imi spune: “Sa-ti aduni curaj ca e foarte frig si te taie vantul, asta daca nu te ia pe sus.” Ma simteam ca la kickboxer…. ma taie daca nu ma ia pe sus :)). Suparat Vantur-Osu asta. La iesirea din bloc deja fac cale-ntoarsa dupa windstopper, pantalonii de munte si manusile de combat. Mai trag o fisa. Echipata fiind acum infrunt altfel urgia. Daca tot e ca la sport sangeros pai sa fie. Doar ca nu ma misc deloc. Ca sa ilustrez mai bine inchipuiti-va Moonwalk. Repetitii. Niciodata nu mi-a iesit asa bine pasu. Unu inainte, unu inapoi… hai cu tata. Mai cu suflet.

Inca putin si planam deasupra acoperisului Kiabi, pana stabileam culoarul de zbor deasupra Auchan-ului. Salvarea mea a fost un vecin cu ochi patrunzatori si rosii (de la vant) care mi-a frant aripile. Impreuna am fost mai puternici. Mergeam la brateta ca doi pensionari. Eu spre serviciu, el pana la non-stop sa ia o paine.

Concluzie: Viata la Rasarit de Soare continua in ritmul ei alert si plin de vanturi. La noi si cand nu bate vantu de fapt bate.

3 thoughts on “Viata la Rezidential (ianuarie 2012)

  1. foarte faina relatarea faptelor nastrusnice! viata la bloc e “minunata” si deloc plictisitoare, au grija vecinii (si altii) de asta 😀

    1. Sa stii ca au grija, e un scop in viata :). Acum e o epidemie de caini mici, albi si in principiu isterici. Cred ca e o moda noua, am vazut in seara asta cel putin 6 pufuleti din astia prin complex :). Mici mici, da’ au un tignal….

  2. Pingback: Apocalipsa, Paltinis si revelion la Rasinari | "Tovarasi, pana maine sa-l tundeti!"

Leave a Reply

Your email address will not be published.