Focurile iadului ultimelor zile a declansat ganduri contradictorii in creierii mei dezhidratati. Ele au ca efect actiuni pe care le-as cataloga ciudate desi ciudatenia o poti considera normalitate la multi membri ai speciei noastre si nu numai. Clar am nevoie de o defragmentare a sistemului nervos central, adica un concediu.
Cand ma ia cu arsita, cand cu frisoane. De doua minute stranut si trimit in eter injurii catre aparatul de aer conditionat. Apa-i cand prea rece cand prea calda. Despre bere nu zic nimic, e bine ca e. Inghetata imi place inghetata sa fie, sa rontai din ea precum soricelul. Apoi merge si un ceai verde fierbinte. Si o fasole cu ciolan asortata cu castraveti in otet. Cam asta a fost meniul. Apoi m-am asortat cu buda juma’ de noapte de la combinatiile facute.
As vrea la mare, sau la munte sau la un pol al Pamantului ca poate e mai racoare. Poate ma imprietenesc cu o colonie de pinguini, tare mi-ar placea. Din aia Imperiali, ca altfel nu discut. Cica au si Kinder din ala Pingui pe care il primesti daca gasesti comoara intr-un labirint si nu in ultimul rand daca le place de bostanul tau efemer. Haha, m-a facut publicitatea – nu ca n-as lucra de ani buni in bransa.
Da’ acu sincer daca ar veni la tine un pinguinas cu un kinderas, o marmota care inveleste ciocolata in staniol sau macar o vaca mov, sau un lup care a-nnebunit si clenfane iarba tu ce-ai face? Probabil ai ramane perplex ca in bancul cu calu’ si cainele. Ca produsul sigur ai uita sa-l cumperi.
“Se hotaraste Ion sa mearga in padure dupa lemne nu de alta dar se apropia iarna (asta-i deja directa de dreapta pe canicula asta) si vroia sa nu fie pe post de greierele lui La Fontaine (insecta este puternic umanizata si i se atribuie pe nedrept defecte de care doar oamenii si poate motanii dau dovada) .
Inhama calul la caruta, ia cainele si pleaca. Ajunge in padure, ia toporul si se apuca de treaba. Plin de zvac incarca cu lemne caruta. Pune lemne, pune, pune.
La un moment dat se intoarce calul catre el si zice: Ioane Ioane (toataaaa lumea doarme), mai pui multe lemne pe caruta?! (aici e momentul in care sunt sigura ca isi aducea aminte de celebra fabula Calul si Magarul a aceluiasi La Fontaine)
Ion se sperie si o rupe la fuga. Cainele dupa el. Fuge el ce fuge pana oboseste. Se opreste si se sprijina pe un pom sa-si traga sufletul. Ajunge si cainele si zice: Ba Ioane, ce m-am speriat cand a vorbit calul!”
Apropos de cai stiu o vorba “Ia calul meu si du-te”. Nici n-am realizat de unde se trage pana in seara asta. “Dan, capitan de plai!” de Vasile Alecsandri. Si doar fost lectura obligatorie pe vremea mea. O fi si in vremurile astea? L-am recitit si mi-a ramas in minte sfarsitul.
“Iar hanul, lung privindu-l, rosteşte cu durere:
“O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Având o viaţă verde în timpul tinereţii
Şi albă ca zapada în iarna bătrâneţii!…”
Revenind la titlu si la defragmentarea sistemului nervos central cam asta ar fi istoria pozei mele preferate. A fost realizata la Balea Lac intr-o dupa-amiaza de aprilie, atat de senina incat nu vedeam nimic. De la telecabina am ajuns la cabana orientandu-ma dupa niste bête infipte in zapada. Dupa ce m-am dezmortit intreb nevinovata. Si lacul? Unde e? Pai, tocmai ati trecut pe el.
Mais où sont les neiges d’antan?
:)))))))) ioi Doamne cat de iti functioneaza creierul, chiar si fara defragmentare :))))))
pune niste umiditate, macar 80% sa vezi atunci nebunie, simti ca te transformi intr-o oala minune, d-aia in care parintii noastri fierbeau cele mai incapatzanate halci de carne :)))
sa nu cumva sa uiti de bere, asta-i baza pe canicula! la naiba cu medicii care afirma ca te deshidrateaza, fac pariu ca si ei beau bere pe shestache 😀
Si asa suport greu caldura, daca mai pun si umiditate ar fi jale. Se vede ca-s nascuta iarna 🙂
* am uitat un “bine” de scris…:) mi-o trebui un defrag?!?! 😀
unu mic 😉