Frisca si capsuni … la altitudine (secrete de masterchef montaniard)

Mama mea face cea mai bună prăjitura din lume. De multe ori de ziua mea trăiam cu senzaţia că invitaţii veneau la ziua mea mai mult pentru prăjitură. Minunăţia e o combinaţie de biscuiţi de cacao cu frişcă, fructe din compot sau proaspete şi felurite siropuri. Pe vremea când mai avea timp să facă dulceţuri în divina compoziţie mai aveam şi o peltea de gutui unforgettable, vorba lu’ fratele Nat King Cole. Introducerea cu specific gastronomic nu prea are legătură cu istorisirea ce va urma. Sau poate istorisirea nu are legătură cu introducerea. Cum o dau nu e bine. Cert este că doamna Minuţa face cea mai bună prăjitura din lume.

Alta la rând, că simt nevoia să mă destăinui. Greu îmi vine dorinţa de a scrie. Sau inspiraţia. Pe lângă subiecte ce apar din senin, când mi-e lumea mai dragă, am pe desktop un fel de “to do list” cu nenumărate ture montane (unele de prin 2007 chiar). “To do list” asta se prezintă sub forma de shortcut-uri la varii foldere cu poze şi scrieri de atunci, că poate poate definitivez ceva. Din când în când deschid la întâmplare câte un folder şi mai vine o idee.

În seara asta ideea de fapt a venit … la duş. Duşul a fost rece, să îmi treacă poftele cele mari avute în faţa prăjiturilor cu frişcă de la Auchan.

Mie nici măcar nu-mi place frişca la gust, doar cum arată. La fel de fain precum o frişcă bine bătută arăta zăpadă în iarna lui 2007. Simt că mă apropii de subiectul postării, o tură de o zi prin Munţii Baiului, Clăbucetele Predealului. Eh, inspiraţia a venit de la fotografia de mai jos pe care am intitulat-o la vremea publicării ei pe Alpinet “Frişcă şi … căpşuni”. Sau, ţinând cont de locaţie, mai degrabă “Frişcă şi … zmeură” vorba unui prieten.

Frişcă şi … căpşuni!

Traseul propus şi dus la bun sfârşit a fost: Azuga (950 m) – Plaiul lui Moş Mihai (poiană la 1150m) – Clăbucetul Taurului (1520 m) numit local şi Piţiponcu – Cabana Gârbova (1350 m) – Cabana Clăbucet Plecare – Muchia Susai – Hotel Cioplea – Gara Predeal (1040 m)

Startul s-a dat în Bucureşti într-o duminică de noiembrie 2007, mult prea de dimineaţă. La Azuga vremea era aşa de “frumoasă” încât ne venea să facem cale-ntoarsă. Din senin începuse să ningă cu fulgi mari şi rari. Aceştia erau grabnic împrăştiaţi de vântul puternic. Ziua era mohorâtă şi întunecoasă, de ziceai că se termină nu că abia începe. Ne echipăm nu extraordinar de entuziaşti.

Tocmai îmi cumpărasem parazăpezi şi încercam să mi le potrivesc. Pentru prima dată purtam acest articol, de altfel nelipsit în garderoba unui muntoman. Eram debutantă în ale echipamentului, achiziţionam încet şi sigur, piesă cu piesă, după buget. Din prima parazăpezile le-am pus invers, cu chingile spre interior, poate poate călcam pe ele şi mă împiedicam. Norocul meu cu un băiat din trupă care mi-a atras atenţia / m-a învăţat, astfel încât am evitat un incident.

Tură a debutat în forţă, cu un urcuş zelos, în zăpadă destul de înaltă. Pe forestier, prin pădure, prin poiană. Totul alb, Almost Unreal. Asemenea zăpadă, asemenea vreme şi asemenea peisaj mai rar. Era ca şi cum ai arăta o prăjitură (cu frişcă) unui copil! Copilul eram eu…

I love when you do that hocus pocus to me.

The way that you touch, you’ve got the power to heal.

You give me that look, it’s almost unreal. It’s almost unreal.

Bezea!

Profiterol!

Sus în deal la Clăbucetul Taurului am ajuns transpirată, gafaiand, cu ţurţuri la sprâncene, cu buricele degetelor amorţite până aproape de durere şi zâmbetul îngheţat pe buze. Copacii pudraţi parcă cu zahăr, cerul albastru pelican, zăpada scârţâind sub tălpi la fiecare pas, vântul cântând în triluri ascuţite de soprană sugrumată, aerul rece căruia îi simţeam curgerea până în plămâni la fiecare inspiraţie, toate aceste elemente au fost ingredientele unei zile perfecte de iarnă pe munte. Off, tocmai ce am dat în vileag câteva dintre secretele bucătăriei restaurantului aradeanca.com.