E aproape de miezul noptii, luna e mare si plina ca o gogoasa sus pe cer iar eu ma zgaiesc la ea cu ochii cat cepele. Nici nu-mi dau seama cand incep sa ma intreb cu voce tare. Oare pe unde suntem? Sau mai bine zis unde trebuie sa ajungem?
Raspunsurile nu intarzie sa apara. Rapid imi dau seama ca suntem o masina de dezorientati. In Fundatica trebuie sa ajungem dar acum tocmai am intrat in Fundata. In concluzie nu mai e mult ca Fundatica e langa, la vreo 5 kilometri. Da da si am inteles ca dupa pensiunea unde am fost in ianuarie trebuie sa fim atenti ca urmeaza un podet, niste pubele si apoi o intersectie unde facem stanga si am ajuns. Aha. Asa facem. Da’ totusi, unde e pensiunea unde am stat in ianuarie? Dar daca au mutat pubelele? Era pe stanga sau era pe dreapta?
Directiile de traseu le aveam de la cei ce ajunsesera de dupa-amiaza la locul faptei. Ii banuiam pe buna dreptate ca nu estimasera cum trebuie timpii ei intrand oarecum intr-o bucla temporala, parcurgand doi – trei kilometri in jumatate de ora pe putin. Viteza melcului se justifica deoarece insotisera in tot acel timp un cortegiu mortuar din naivul motiv ca nu aveau cum sa il depaseasca. Astfel persoana intrata in nefiinta a beneficiat de un ditamai alaiul pe ultimul drum, mare parte din el turisti. Cert este ca ajunsesera cu bine, incet si sigur la locatie. Iar la ora la care eu meditam de dupa geam cu ochii la luna ei se simteau bine si cu lipsa de semnal.
Impasul nu a intarziat sa apara. Am cotit la stanga in orice intersectie intalnita, cu sau fara pubele. Mai grav a fost cand am ajuns cu masina aproape tusind in varful unui deal lasand in urma o panta cu multe grade inclinatie. Asa frumos si de departe se vedea satul sub lumina astrului selenar incat imi venea sa plang. Poate si pentru ca era in alta directie fata de unde ducea drumul incalecat de noi.
Mah, nu e bine nici de data asta. Semnal n-avem la telefon sa ne dam coordonatele. Daaaar putem sa ne facem remarcati aprinzand un foc in varful dealului. Stralucita idee Einstein. Cel mai sigur ne vad cei din Bucegi ca ai nostri petrec de la pranz. Ne intoarcem. Unde? La Bucuresti? Pare a fi singura optiune, macar pana acolo stim drumul. Lasa Bucurestiul, hai sa mai incercam odata, mai bagam o fisa.
Fisa urmatoare ne-a dat doar senzatia ca suntem pe drumul cel bun, nimic mai mult. Certitudinea ca vom bate la porti inchise a aparut odata cu intepenirea masinii pe o ulita ingusta, intre doua garduri. Ulita se sfarsea in fata unei case care sigur nu era destinatia noastra. Ca sa intoarcem trebuia sa intram in curtea omului si nu prea ne venea sa il deranjam dat fiind ora inaintata.
Noroc ca soferul era experimentat. Dezorientat dar experimentat. Din treijde’mii de miscari reuseste sa intoarca masina si sa trezeasca toti dulaii pe o raza de cativa kilometri. Pe de o parte eram veseli ca se-ntoarce masina pe de alta parte simteam ca aproape o sfeclisem. Eu si celalalt nefericit simteam in ceafa rasuflarea purtatorilor de colti in timp ce dirijam masina din exterior. Ma si vedeam cocotata pe gard intr-un echilibru instabil ca in masina n-aveam cum sa intru dat fiind ca usa nu se deschidea fiind lipita de gard. Detalii detalii.
Momentul “intoarcerea masinii in trei mii de miscari” a marcat in acea seara depasirea oricarei limite a rabdarii. Simteam ca putea sa se intample orice ca nu ma mai afecta. Iar acest orice s-a intamplat. In 15 minute am nimerit vila, dupa aproape o ora jumatate de cautat cai verzi pe coclauri. Restul e istorie. Istorie si vreme mohorata.
In tot sejurul vreme faina am avut in prima seara cand luna ne-a luminat calea, sa fim siguri ca ne ratacim cum trebuie, si in ultima zi la plecare ca sa vedem in ce zona faina am ajuns si cum n-am vazut nimic din ea. Acestea fiind zise inchei in glorie si cu cateva poze.
Privire inteligenta
Fotografia aceasta imi aduce de unul din bancurile mele preferate. “Care e asemanarea dintre un inginer si un caine? Amandoi au privirea inteligenta dar nu pot sa se exprime.”
Flori si uscaturi. Pare-se ca frumusetea nu apasa prea mult in balanta. Poate pentru ca e trecatoare?
Ati vazut cumva filmul The Mist?
Senin, tu esti?
PS: daca doriti sa va rataciti in Fundatica apelati cu incredere 07213.….
PPS: rataceala nocturna mi-a amintit (fara motiv normal) de intro-ul la “The outer limits”, si anume: There is nothing wrong with your television set. Do not attempt to adjust the picture. We are controlling transmission. If we wish to make it louder, we will bring up the volume. If we wish to make it softer, we will tune it to a whisper. We will control the horizontal. We will control the vertical. We can roll the image, make it flutter. We can change the focus to a soft blur or sharpen it to crystal clarity. For the next hour, sit quietly and we will control all that you see and hear. We repeat: there is nothing wrong with your television set. You are about to participate in a great adventure. You are about to experience the awe and mystery which reaches from the inner mind to — The Outer Limits.
Daca te apuci de scris nuvele horror, o sa rada lumea bagata sub patura de frica. Cand te apuci??! ;))
Povestirea turei din Muntii Latoritei, la care muncesc de o saptamana si tot la inceputul traseului sunt , se va apropia putin de nuvela horror – deci am un inceput bun :)))
:)))) Comentariul Claudiei a fost un deliciu!!!
Fundatica nu se numestea degeaba, o fii vreun culoar energetic ce duce-n Bucegi, ca tot sunt povesti pe net legat de chestia asta!
Data viitoare Andreaa, Fundata frate! Mai sigur :))))
Cum viata bate filmu 🙂 data viitoare clar aleg Fundata. 🙂
Haha, noutatea ar fi să nu te rătăceşti pe acolo :))) Am fost de nu ştiu câte ori prin satele alea împrăştiate şi nu rare au fost momentele în care habar n-aveam pe unde mă aflu… unde nimeream, cum nimeream… Chiar eram surprinsă uneori când se întâmpla să ajung ceva mai uşor la destinaţie 😀
Cateodata te exaspereaza situatia dar pe de alta parte, unde ar mai fi farmecul? 🙂