Life is like a box of chocolates … you never know what you’re gonna get! Asa zicea mama lu’ Forest. Ce zicea si zice in continuare mama mea nici nu vreau sa imi aduc aminte cateodata, ca prea are dreptate – aproape intotdeauna.
Am fost deunazi in vizita de lucru la o tipografie care este in minunatul complex Faur, la Poarta 3. Am intrat pe la Poarta 4 si am avut ceva de mers pana la destinatie, pe o strada prafuita si cu amintiri de asfalt, printre hale cu geamuri sparte si cu cate un mosulet pe post de paznic, masini cu muncitori care ma salutau plini de voiosie desi nu ma cunosteau. Cum mergeam eu ca o doamna ma trozneste revelatia.
In fata mea aparuse o hala mare maaaaare unde ajunsesem acum patru-cinci ani de zile la un interviu de angajare. Doar ca atunci era o toamna tarzie, batea vantu, zburau frunzele, ratacisem drumu printre niste schele, eram inghetata si aveam o mapa uda pentru ca o scapasem intr-o balta. Veneam de la Poarta 2 sau 1 cred. Sperantele mi s-au desumflat rapid la vederea viitorului loc de munca, daca nu ma insel trebuia sa pazesc niste muncitori la o fabrica de mobila si navigam destul de dezorientata printre niste picioare de scaune incercand sa tin pasul cu cel cu care dadeam interviul.
Asa am ajuns la vorba lu’ mama cu facutu’ unui lucru de doua ori. De fapt au fost multe ori, nenumarate interviuri (le-am pierdut sirul pe la 30) pana sa imi gasesc eu menirea in lumea publicitatii…
De doua ori m-am dus la facultate sa ma inscriu pentru ca prima data uitasem buletinul acasa la Adjud si n-au vrut sa ma inscrie cei de la ASE fara act de identitate….ce oameni. Dupa examene extenuante am intrat la doua facultati in cadrul ASE, la Contabilitate si la Marketing. Parintii m-au indemnat spre contabilitate dar am ales marketingul si cat m-am dus eu la scoala mi-a placut. Nu stiu cum, insa primul job a fost in domeniul dorit de parinti. Cu timpul de la part time am ajuns la full time si tot asa pana la sase ani batuti pe muchie in domeniu financiar contabil.
A fost ok, carte de munca, experienta ca si angajat, banu’ meu, colectiv super daaaaar cu mana pe inima spun ca nu imi placea meseria deloc, iar riscul sa ajung o acritura la patruzeci de ani in biroul careia intrai cu veselie doar in ziua de salariu era foarte mare fapt pentru care am decis ca trebuie sa iau masuri – renunt la contabilitate si o iau de la zero dupa sase ani de cifre si hartoage.
Usor de zis, greu de facut. La foarte multe interviuri nu eram crezuta ca vreau sa renunt la sase ani de contabilitate si la un salariu ok, oamenilor le era imposibil sa creada ca vreau sa o ia de la zero si pe un salariu mai mic. Intrebarile sunt standard la interviu, n-are nici un rost sa mi le aduc aminte… in schimb situatiile neprevazute in care am fost pusa de-a lungu unui an de preumblat prin Bucuresti in cautare de angajatori sunt memorabile.
Am ajuns pe la o fabrica de medicamente, una de textile, una de mobila, un hypermarket, un importator de ciocolata si bauturi alcoolice, o fabrica de cosmetice, un distribuitor de articole de papetarie, o fabrica de biscuiti, o companie de telecomunicatii, doua agentii de publicitate, un salon de infrumusetare, doua trei agentii de resurse umane, un dealer auto, un importator de hartie si altele…depus cv-uri la cateva targuri de job-uri.
La fabrica de medicamente mi-au dat teste pe calculator de atentie, logica, perspicacitate etc… pe care le-am rezolvat chiar de placere (era frig afara si acolo caldurica, imi daduse si o cafea…) de unde tipul a ajuns la concluzia ca sunt geniala da’ a uitat sa ma sune sa imi spuna daca trec la tura urmatoare de interviuri.
La dealerul auto unde eu aplicasem pentru un post de asistent marketing m-au chemat de fapt pentru asistent contabil pentru ca au crezut ca am trimis gresit cv-ul. I-am trimis si eu in gand undeva, l-am ascultat pe nenea cum povestea extaziat despre masini si dusa am fost. Nu plec nene de la parfumuri la masini nici batuta. Contabilitate la suruburi n-am mai tinut pana acu.
La salonul de infrumusetare asteptam alaturi de clientele salonului si pana sa intru era sa ma aranjez cu o sedinta de coafat deoarece nu venise o clienta. Nu au avut prea mare succes, parul meu nedorind sa fie coafat asa de oricine…
La fabrica de textile mi-au dat sa traduc in engleza un text desprins parca dintr-o carte dedicata tehnicilor de tricotat, ma simteam deja regina masinilor de cusut si a bobinelor de matase
La compania de telecomunicatii a fost cel mai obositor interviu, am stat si am asteptat doua ore si apoi mi-au dat un formular la care am completat putin pana mi-am dat seama ca era de fapt pentru centralista sau ceva de genu. Eram oarecum incuiata intr-o sala, ca daca nu plecam demult
La importatorul de ciocolata am ajuns asa de obosita incat m-a lasat 10-15 minute sa imi revin pana sa ma intervieveze insasi domnu director, care era un tip cam isteric da’ cred ca i-a placut de mine ca eram perseverenta. Fabrica este situata undeva inainte de un pod aflat si el inainte de aeroportul Baneasa. Mi s-a explicat ca e putin cam departe de o statie de transport in comun si sa iau taxiul. Cum nu prea mai aveam bani am decis sa renunt la taxi si sa urmez indicatiile care erau ceva de genu… cobori in statia de dinainte de pod, apoi urci podu si traversezi… mergi pe sosea faci stanga si ai ajuns. Eh, da’ de la trecut podu pana la facut stanga nu mi s-a precizat ca sunt vreo doi kilometri pe care nu e bine sa ii parcurgi pe tocuri, pe o caldura infernala, cu avioane care trec aproape de capul tau (aeroportul fiind langa), cu tiruri care trec mai suparate decat avioanele de era sa zbor de pe sosea si daca nu au viteza claxoneaza cand sunt langa tine ca sa te sperie si tot asa…
Cred ca a fost primul interviu la care au fost intrebari la obiect si probabil era un loc de munca la care as fi avut multe de invatat dar nu a fost sa fie… La sfarsit am rugat frumos sa imi cheme un taxi deoarece nu mai vroiam sa repet experienta. Mi s-a explicat ca nu prea vin taxiurile acolo, dar sa stau linistita ca ma duc cu masina lu’ dom’ director si asa am ajuns eu acasa ca o doamna intr-o masina cu tapiterie de piele si aer conditionat :).
Am avut si o experienta neplacuta la o agentie de publicitate, la care depusesem cv-ul cu ocazia unui targ de job-uri. Cand m-au sunat pentru a programa interviul mi-au explicat ca este pentru o pozitie ce necesita experienta de doi trei ani intr-o agentie de publicitate. Cum nu aveam asa ceva le-am explicat ca ne pierdem timpul de ambele parti si nu doresc sa ma prezint. A insistat foarte mult persoana care m-a sunat incat m-am dus la interviu. Precizez ca interviul l-am dat cu aceeasi persoana care m-a sunat si stia de lipsa mea de experienta. Cert este ca pe toata durata interviului am fost intrebata diverse lucruri pe care nu le stiam (acum, dupa patru ani intr-o agentie imi dau seama ca nu aveam cum sa le stiu) iar expresia interlocutoarei era ceva de genu: “Vai, dar nu stii asta? Dar de ce ai mai venit la interviu…”.
La sfarsit eram nervoasa si constienta ca interviul nu se va finaliza cu o angajare ci mai degraba cu un atac violent asupra doamnei din fata mea. Intrebarea care a pus capac a fost:
– Domnisoara Balbarau, dumneavoastra gresiti vreodata?
– Nu, nu gresesc. Nu mi s-a intamplat pana acum.
– Cum asa, toti oamenii mai gresesc.
– Doamna, eu nu gresesc. Eu sunt perfecta! La revedere!
Foarte funny! Am mai citit articolul asta mai de mult undeva, dar nu mai stiu unde. L-ai publicat si in alta parte, nu?
Multumesc de apreciere. Pai a fost publicat pe hotnews odata si pe blogul de pe blogspot. Iar acum cum ma transfer imi iau si postarile de suflet cu mine :).
Aha, da, pe hotnews l-am vazut. Ce chestie! Nu stiam ca esti tu. La final scrie Andreea Popescu..
Mi-a recomandat cineva de acolo ca mai bine sa nu imi scriu numele real si n-am contrazis-o :).
Aaah, aha, got it! 🙂
finalul de nota 10!!!!!
intrebarea care m-a scos din minti de fiecare data a fost “unde va vedeti peste 5 ani?”…
am mai invatat ca nu e bine sa fi sincer la interviuri, din cauza asta am pierdut un job tare bun…mi-a fost invatare de minte, dar la ce bun?!?!….
in ce agentie lucrezi? si pe ce post?….deh…is curioasa 😀
Agentia se cheama Prospero, parte din Grafitti BBDO.
Postul – client service 🙂
Acum am descoperit articolul ăsta, excelent!!! Am râs cu lacrimi. Cu permisiunea ta, o să preiau ideea (cu link spre articolul tău, desigur) 🙂
chiar te rog, sa afle omul ce patimeste un “catindat” destoinic 🙂
:)) Am stat cu zambetul pe buze de la inceput si pana la sfarsit. Acu’ n-o sa te superi ca vorba aia, rad de raul altuia… :)) La capitolul asta cred ca toti am avea ceva haios de spus. Hmm, cred ca-ti fur ideea si scriu si eu ceva legat de subiect. Ia-o ca pe un compliment, da? Tare faza cu: “Domnisoara Balbarau, dvs. gresiti vreodata?” :))) De-abia astept sa ne intalnim si sa am ocazia sa-ti pun intrebarea asta – dar sa se potriveasca in context, of course. :)) Stii, mie-mi pare rau (oarecum) ca am o slujba bunicica (nu neaparat financiar, dar conteaza si alte aspecte) si nu mai are rost sa ma duc la interviuri. Mamaaa, dar ce perle as scoate acum pe gura… Sigur m-ar da in suturi afara. :)) La ultimele interviuri eram inca timida. Auzi, dar n-ar fi funny sa mergem la interviuri doar asa, sa ne distram si sa-i facem cu nervii pe aia de la resurse umane? :))
Eu zic ca ar fi minunat sa mergem la interviuri impreuna, surorile sisters :))). Ca sa avem succes garantat atunci cand ii vom face cu nervii.