Ziua 4 (a doua jumătate). La revedere Zagreb, imi va fi dor de tine. Sunt faine mijloacele de transport în comun croate. Curate, spaţioase şi cu aer condiţionat. Mai că nu îmi venea să cobor înapoi la zăpuşeală dar după câteva staţii n-am avut încotro. Din maşină am văzut şi adevărata cetate Medvedgrad cocoţată la jumătatea muntelui Medvenica, la o altitudine de 597m, la jumătatea distanţei dintre Zagreb şi Sljeme (1035m), cel mai înalt vârf.
Întoarcerea la canicula nu a fost plăcută şi ne-a cam retezat avântul. Nu găseam nici un indicator care să ne direcţioneze bine şi asta nu făcea bine la moral. Mirosea a asfalt încins, cu fiecare pas mi se pare că mă scufund, că nu mai am mult până în miezul de foc al Pământului. Ulterior am aflat că pentru luna iulie în Croaţia fuseseră emise atenţionări de călătorie – cod roşu de caniculă. La prânz sigur nu era recomandat să te plimbi prin soare căutând cai verzi pe pereţi.
Mai încăpăţânaţi decât catârii am dovedit canicula şi am ajuns la punctul de intrare în traseu. Tot acolo se află şi un restaurant foarte titrat în zonă, Šestinski Lagvić. Cochet, cu multe stele şi o terasă cu vedere panoramică la Zagreb. Am trecut pe lângă el rapid decişi să ne oprim la întoarcere pentru încărcarea bateriilor.
vedere de la Šestinski Lagvić
La cetate se poate ajunge atât motorizat, pe şosea, cât şi per pedes pe traseul nr. 12, marcat cu punct roşu. De fapt cerculeţ roşu cu mijloc alb, invers faţă de bulina roşie din Carpaţi. Obişnuită cu marcajele turistice montane din România mi s-a părut foarte ciudată semnalizarea croată. Traseele diferă doar prin număr, vizual sunt semnalizate toate cu acelaşi marcaj.
marcaj turistic croat
Medvenica tracking
Traseul a durat între 45 minute şi o oră, nu m-am uitat la ceas ca să ştiu cu exactitate. Tind să cred că au fost 45 de minute pentru că drumului nu i-au lipsit peripeţiile şi ele mi-au dat viteză nemăsurată. La o intersecţie nesemnalizată corespunzător ne-am despărţit ca să fie mai uşor de găsit marcajul. Eram singurică pe una din poteci cu ochii pe copaci. Din tufişul care îl camufla pe Bodo, cu care mă şi conversam la acel moment, a ţâşnit o jivină care a traversat în goană poteca din faţă-mi făcând să îmi îngheţe sângele în vene. Era de mici dimensiuni şi foarte rapidă, un iepure sau un pui de căprioară cel mai probabil.
Trecusem de jumătatea traseului când am ajuns într-un luminiş frumos, cu multe tufe de zmeură, de mai că îmi venea să fac cale întoarsă la gândul că poate ne întâlnim cu cine nu vroiam – adică Danut aka Ursu. Era foarte cald deşi mergeam la umbra pădurii de foioase, apă nu prea mai aveam, foşnetele erau dese prin tufişuri, nu aveam o harta după care să ne orientăm, nici o săgeată care să ne indice cât mai avem, drumul era doar prin pădure deasă – fără vizibilitate, era greu să estimăm cât mai e până la cetate. Întrebam eterul ca un copil care adresează părinţilor sâcâitoarea întrebare: Dar noi cât mai avem până ajungem?
ieşirea spre zmeuriş
Din fericire la porţile cetăţii am bătut repede după episodul tufele de zmeură. Do you have any “beer” în the wood? Am întrebat cu voce sfârşită pe doamna care tăia bilete la intrare. Săraca tare nedumerită s-a uitat la mine. “Bear, not beer” mă corectez realizând că o dădusem de gard. S-a lămurit şi ne-a zis că nu, urşi nu mai sunt de mult în masivul Medvenica din cauză că au fost vânaţi, deşi urs = medved în croată, Medvenica înseamnă muntele Ursului iar Medvedgrad oraşul ursului. Dar dacă chiar vrem găsim “beer” la tonomatul din interior.
Sljeme şi turnul de televiziune
Cetatea medievală Medvedgrad se află pe latura de sud a muntelui Medvednica, chiar deasupra orașului și este cel mai important monument medieval din Zagreb. Construită între anii 1249-1254, a fost ridicată pentru a proteja orașul de invaziile tătarilor.
Prinţesa vai de steaua ei
Zagreb văzut de la cetatea Medvedgrad
Cu fiecare pas pe care îl făceam înapoi spre civilizaţie îmi dădeam seama că sejurul în Zagreb se apropia de sfârşit. Pentru mine capitala croată fusese doar un punct pe hartă imposibil de ocolit deoarece era în drumul principal. Dar sunt atâtea locuri de văzut, muzee de explorat, parcuri de vizitat şi terase de “repauzat” încât Zagrebul merită mai mult de două zile.
Punctul de plecare al funicularului. Noi n-am ajuns să ne preumblăm cu el nici în a doua zi.
Cetatea Medvedgrad stilizata pe eticheta unei halbe.
La revedere Zagreb, imi va fi dor de tine!