Era o seară târzie de toamnă. Picături mari şi reci i se prelingeau pe faţă. Ploaia era doar o scuză pentru lacrimi.
- Eşti ok?
- Da. De ce întrebi?
- Nici eu nu ştiu. Mi s-a părut potrivit.
- Sunt, dar am avut şi zile mai bune.
- Ştii că se zice că mai bine regretăm ce s-a întâmplat decât ce nu s-a întâmplat.
- Ştiu dar prefer să nu gândesc acum aşa. Pentru moment prefer să mă amăgesc, să zic că nu s-a întâmplat nimic.
- Îţi respect punctul de vedere. Dar să ştii că nimic nu se învârte în jurul tău pentru că tu nu eşti centrul universului.
- Poate. Dar sunt centrul universului meu şi e suficient. Iar acum simt că e bine să îmi plâng de milă.
Autobuzul deschide uşile şi îmbarcă pasageri înfriguraţi şi uzi. Se uită grăbită peste umăr la vitrina magazinului. Nu mai e nimeni acolo. Se aşează pe un scaun lângă geam. Privirea pierdută urmăreşte maşinile ce împrăştie stropi şi lumini colorate. Uită de ele rapid, reflexia din geam îi solicită atenţia.
- Eşti ok?
- Da. De ce întrebi?
- Nici eu nu ştiu. Mi s-a părut potrivit.
- Sunt, dar am avut şi zile mai bune.
- Ştii că se zice că mai bine regretăm ce s-a întâmplat decât ce nu s-a întâmplat.
- Ştiu dar prefer să nu gândesc acum aşa. Pentru moment prefer să mă amăgesc, să zic că nu s-a întâmplat nimic.
- Îţi respect punctul de vedere. Dar să ştii că nimic nu se învârte în jurul tău pentru că tu nu eşti centrul universului.
- Poate. Dar sunt centrul universului meu şi e suficient. Iar acum simt că e bine să îmi plâng de milă.
În sfârşit ajunge la destinaţie. Coboară şi se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre casă. Bălţile îi reflectă umbra zgribulită. Imposibil, nu are cum să fie ea. Îşi îndreaptă spatele şi păşeşte mândră. Picăturile mari şi reci i se preling peste faţă. De data asta e doar ploaia.
- Eşti ok?
- Da. Niciodată nu am fost mai bine.