Sa incepem cu inceputul. Londra prima parte

Povestea incursiunii britanice / londoneze începe cu mult înainte ca ea să se întâmple de fapt. Încurajările prietenilor m-au însoţit în cele câteva săptămâni premergătoare zborului aşa că atunci când a venit eram mai pregătită ca niciodată.

Am primit un “telefon” liniştitor de la o companie de asigurări nu de alta dar zborurile cu avionul nu sunt ceva uşor chiar dacă ar fi cel mai sigur mijloc de transport. Mi s-a spus la dorinţa de a pleca în pantaloni de munte (că tot e frig acolo) că doamne feri’ în caz de ceva n-aş vrea să fiu repatriată în pantaloni de polar dar totuşi în caz că se întâmplă ceva e mai bine că suntem mai mulţi şi nu ne plictisim în grup până la Doamne Doamne. Iar pe de altă parte poate să-mi fie oricâtă frică, dacă nu e ziua în care cad avioanele, nu cade nici al meu. Şi dacă e să cadă, pot să am frică sau relaxare 100%, că tot cade. Pe de altă parte e mai probabil să mă buşesc cu maşina în drum spre aeroport dar dacă totuşi cumva cumva ajung în Londra să nu mă sperii că merg maşinile invers. Aşa e normal la ei. NA: nu m-am speriat, mai degrabă mi s-a părut natural ceea ce mi-a adus aminte afirmaţia proprie şi personală: “eu cu mine la volan nu mă urc”.

Cu gândul la momentul zero m-am trezit în ziua plecării fără lire şi fără alte valute. Foarte greu a fost să găsesc sterline la schimb până providenţa mi-a scos în cale o bancă, ultima speranţă cu şase ore înainte de plecare (nu-i dau numele ca să nu-i fac reclamă, pozitivă sau negativă). În care instituţie bancară am intrat om şi am ieşit orice altceva că nu mă mai definea formă umanoidă asta-i clar.

După o coadă de 40 minute la casă mi se spune că trebuie să completez un formular pentru că mi-am schimbat buletinul. Perplex în dex ar trebui să aibe poza mea.

• Cum doamnă? Eu? Care buletin, am eu buletin? Când? Da’ de unde ştiţi?
• Vă rog să completaţi formularul cu datele noi. Era normal să ştiţi acest lucru de fapt, nu trebuia să vă zic eu
• Aaaaaaa
• Acolo la colega
• Doamnă, dacă din cauza regulilor dumneavoastră pierd avionul (că tot nu îmi place să zbor fie vorba între noi)…. şi totuşi, de unde aveţi datele mele ca să ştiţi că le-am schimbat? Iar ca informare încă odată la coadă nu mai stau nici cu ordinul procuraturii

Dulce de isterică am ajuns la colega unde cu un scris în care ilizibil e finuţ spus am completat formularul întrebând-o de treijde’ mii de ori dacă e în regulă, ce căsuţă mai trebuie bifată şi când îmi iau banii. Cel mai fain a fost că m-a pus să semnez prin vreo trei locuri ca specimen de semnătura şi niciuna nu semăna.

Ce a urmat nici eu nu mai ştiu. Bagaje n-aveam făcute, telefonul de serviciu suna, îmi era foame, îmi era sete. Mi-am luat nişte produse de patiserie de la metrou din care am mâncat în scârbă şi pe jumătate. Luminiţa fără vina ei a întârziat. Apoi a întârziat şi expresul din vina traficului. Taxi-uri ioc. Niciuna nu luasem în considerare că ne îndreptam spre aeroport vinerea la oră de vârf. În express eram deja resemnată, întrebam cât a costat biletul de avion şi ce fac eu că tot am schimbat atâţia lei. Am decis că mergem în gară şi luăm primul tren. Destinaţie oriunde dar preferabil Vama Veche. Nu ştiu ce făceam noi în Vamă în plin sezon hivernal cu lire sterline bani de buzunar dar măcar aveam bunăvoinţă.

Din fericire avionul a decolat cu întârziere şi cu noi la bord. Voi continua cu bunăvoinţă Luminiţei care sigur îmi va da nişte poze edificatoare slash compromiţătoare în viitorul apropiat, să se vadă şi fata cum era dânsa scriitoreasă în autocar, autobuz, tren… aaa scuze avion (i-am spus oricum dar numai pe nume nu). Printre turbulenţe şi luminile Parisului.