Viata bate filmul. Episodul 5.

  • by

Povesteam într-unul din episoadele precedente de călătoria spre muncă cu microbuzele de transport public ce efectuează curse de la Cora Pantelimon spre Brăneşti, cu staţii la Biserică, Giratoriu, Unitatea Militară, Selgros, Roşu, Heidi, Tuborg, Neferal sau altele inopinante gen aici, aici – opriţi aiiici.

Pe lângă dimineţile obişnuite, hurducăite şi nu chiar frumos mirositoare petrecute cu treisutepatrushasele (346) sau cincisutetreiu (503)  alături de ceilalţi pasageri am avut parte şi de unele cu accente tragico-comice. Într-o dimineaţă am călătorit alături de o găină (vie) ce îşi scosese capul din punga de rafie în care era încarcerată şi se uita împrejur cu ochi mari, miraţi şi goi cotcodăcind de zor.  În alta microbuzul mirosea a ciupercărie, un miros care îmi place, reavăn şi proaspăt de pădure după ploaie. Chapignoanele erau în promoţie la Cora, un preţ exploziv de mic pe kilogram vestea o gospodină supraponderală prin telefon o alta îndemnând-o să se ducă în grabă că doar în acea zi beneficia de ofertă. Într-o dimineaţă ploioasă de septembrie o florăreasă transporta trei coşuri mari cu tufănele ce miroseau a toamnă şi a nostalgie.

Totuşi, cea mai tare senzaţie am petrecut-o într-o seară, singura şi ultima seară (sper) în care am plecat de la serviciu cu mijloacele de transport în comun. Pierdusem microbuzul firmei care pleca la 17.00, următorul era abia la 19.00. Toţi colegii care aveau maşină ori plecaseră, ori mai aveau de muncă iar eu mă grăbeam. Am traversat şoseaua în grabă deoarece pe Bulevardul Biruinţei e un fel de lege a junglei, supravieţuieşte ăla mai puternic… iar ca pieton ai mari şanse în faţa tirurilor doar dacă ţi-ai luat de dimineaţă costumul de Iron Man la tine. Fuga mea din păcate a atras atenţia unei haite de câini, liniştiţi în aparenţă. De pe pod venea din fericire microbuzul. Alergam uitându-mă în spate la javrele afurisite care mă alergau şi făcând cu mana disperată microbuzului. Acesta opreşte cu scrâşnet, uşa se deschide din mers şi un bărbat iese jumate pe uşă ţipând în spate la mine: “Haideţi domnişoară că vă mănâncă ăştia!”. Încurajarea mi-a dat aripi pe ultimul sprint, m-a apucat de mână şi a închis uşa rapid în faţa dulăilor. Le-am mulţumit frumos. În microbuz era rumoare, multă lume iubea în multe feluri câinii vagabonzi. Respiraţia mi-a revenit abia când traversam lacul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.