Ultima zi de munte, prima zi cu soare. Ascultam sfaturile cabanierului si pornim la drum. S-a uitat omul la noi, s-a gandit ca a plouat o saptamana, s-a mai uitat odata la noi si ne-a zis ca e cel mai bine sa facem circuitul Cheile Galbenei in sensul de mai jos, nu invers. Stia el ce stia. (Despre Cetatile Ponorului, Ghetarul Focul Viu, Balcoane gasiti aici)
Traseu: Cabana Cetatile Ponorului (1079m) – Ghetarul Focul Viu (910m)– (deviatie Piatra Galbenei 1190m) – Poiana Florilor (860m) – Cheile Galbenei – Izbucul Galbenei (800m) – Avenul Bortig (sau pe langa el) – Balcoane – Bere, haine uscate si somn.
E cald si atmosfera umeda. Mergem insirati prin toata padurea, pe sau pe langa poteca pana ajungem la deviatia spre Piatra Galbena: Inainte spre Focul Viu sau la stanga spre Piatra Galbena? Decidem sa vedem si bolovanelul ala, daca tot am ajuns prin zona. Urc bombanind, dar a meritat efortul. Nu degeaba este unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere din Apuseni. Cocotat la inaltimea celor 200 m de abrupt calcaros vezi Poiana Florilor in plan apropiat, si dincolo de ea Groapa Ruginoasa, aflata pe versantul nordic al muntelui Tapu.
Poienile Frumoase vazute de pe Piatra Galbenei
Poienile Frumoase (detaliu)
Muntele Tapu, cu Groapa Ruginoasa
Groapa Ruginoasa (detaliu)
A fost botezata Ruginoasa de la culoarea rocilor stresate de torenti la fiecare ploicica. Si cuartitele, gresia sau argila rosie mai sufera cateodata. Peretii gropii sunt scobiti, malul sta in aer in mai multe zone. Nu se recomanda sa se mearga mai aproape de 5 metri de margine.
Acum 80 de ani era marcata pe harti ca o ravena de mici dimensiuni. Intre timp torentii si-au spus cuvantul. A ajuns la un diametru de peste 600m si in adancime 100m… and counting. Babana mititica doar e vedeta de “Ultimate Survival”, a vizitat-o marele Bear Grylls in persoana.
In partea stanga este impaduritul Munte Borţig,care ascunde Izbucul Galbenei. Admiram impietriti natura, facem poze precum pokemonii si ne intoarcem la traseu, spre Ghetarul Focul Viu.Il mai vizionez odata de la distanta, nu la fel de entuziasta ca in ziua precedenta.
Fluturas si floare albastra, si-a murit iubirea noastra
Fotograf la panda
prada
La prima virati la stanga
Continuam drumul spre chei cand prin poienita cand prin padurice, cand pe potecuta cand prin baltuta, dupa sufletul naturii. Ca o paranteza, pe mine sufletul naturii nu cred ca m-a cam avut la ficati in acea zi. Cand visam mai frumos coplesita de frumusetea jocului de lumina si umbre printre frunzele fagilor ma trezesc cu fundu-n balta, nu dupa ce am admirat rapid in cadere iar jocul luminii cu umbrele, ramurile inverzite ale copacilor iar pe final sfarsit cerul de un albastru infiniiiit. Si ziua abia incepuse.
Umblam fleaura pe dealuri, ratacim putin in cautarea traseului, pana gasim cateva marcaje. Mergem dupa ele pana incepem sa urcam si ne dam seama (unii dintre noi) ca de fapt acela e traseul ocolitor pe deasupra Cheilor, si nu putem sa pierdem spectacolul. Asa ca ne intorcem si la drumul cel bun, care incepe promitator cu o escalada pe bolovani tociti si alunecosi. Trec pe langa o salamandra simpatica asezata fix in mijlocul drumului. E frumoasa, lucioasa si cu o privire nevinovata. Saraca, nu stie ce ambuteiaj de proportii a creat in acea zi.
– Hai Alexandra, treci.
– Nu trec, mi-e frica. Uite cum se uita la mine.
– Da-o-n decedatii ma-sii e o soparla, treci.
In spatele Alexandrei se facuse coada ca la butelii pe vremea partidului.
Momentul soparlica
Depasim momentul soparlica, urmeaza ceva prevestitor de bine. Poteca coteste brusc dreapta. Apa stanga, perete dreapta, iar pe perete lanturi jos, cabluri sus. Adicatele, trebuia sa treci asa suspendat pe deasupra apei, cu picioarele pe lanturile miscatoare si tinandu-te de cabluri. Totul in jur era ud si rece. Inclusiv apa de dedesubt. Mai ales ea era uda si rece. Balanganel, balanganel dam coltu scrasnind din dinti. Am iubit peretele acela maxim, asa m-am lipit de el, nu i-as mai fi dat drumu.
Asteptarea… oare ce-o fi dupa?
Sa ma arunc acum? hai, sa mai astept
In fata apar cheile. Un canion ingust marginit de pereti verticali de peste 100m. Arata bine. Noi nu prea, si nici cablurile in perete proaspat aparute in fata noastra. Ne arata ca trebuie sa urcam puternic pana ajungem la un tunel, prin care ne deplasam tinandu-ne strans de ele. Iesirea din tunel se face printr-o superba panta alunecoasa. In cazul meu neatentia si dragostea de natura converg intr-un proces intens de interactiune cu solul, zici ca aveam arcuri pe fiecare buca. Zbang zbang bum bum. Outfitul era oricum compromis de la prima altercatie cu pamantul, dar acum il simteam chiar greu de la atata noroi lipit de mine.
Tunelul
Urmeaza proba de echilibristica pe trunchiuri de copac, unde era cat pe ce sa ajung la corijenta cu bocancul in apa. Adio flacara olimpica. Lasam bustenii in urma, ne regrupam si impartasim impresii. Adrenalina la maxim. Unii dintre noi nu mai au rabdare si pornesc in fata. La un moment dat il vad pe Mishu cum o ia de-a dreptu prin apa. Ma gandesc, vai ce inconstient. O sa raceasca. Apa este asa rece, n-are ce face.
Evolutie slaba la barna :), nota doi
Uit de grija pentru Mishu cand ajung la portiunea care l-a facut sa ia decizia trecerii pompieristice. Cablurile ajutatoare erau prinse de perete destul de sus, trebuia sa te tii de ele si sa cauti prize la picioare ca sa avansezi, asta in momentele in care nu atarnai de lanturi ca rufa la uscat. De la picioare pana la apa era o distanta variabila, cel mai mult cred ca ajungi la 2-3 metri pe partea de final. Greu era cu gasitul prizelor in peretele ud. Baza era in maini,si cand oboseam treceam cablul la subtioara. Inca imi aduc aminte durerea de palme si de subtioara pe care o aveam. Insa, exista ceva mai puternic decat durerea. Si nu, nu e Panadol. E PANICA.
Draga de ea m-a cuprins subit, genunchii nu ma mai ascultau, tremuram ca piftia. Simteam cum zboara noroiul de pe pantaloni. Stateam cu cablul sub subtioara survoland cheile si intrebandu-ma ce naiba caut acolo. Destul de existentiale erau framantarile mele, iar decizia a fost pe masura. Il invidiam pe Mishu, cat de departe era, se usca la soare, fuma linistit o tigara.
Pana cand o viata amara. Tzop in apa. O eroare grava de pilotaj imi deviaza zborul. In loc sa aterizez frumos la apa mica pe ambele picioare, nimeresc intr-o valtoare cum credeti?? In fund, bineinteles. A treia oara. Doar ca trecusem la nivelul superior, the hard one,cadere pe bolovani. Contactul dur cu solul a fost usor trecut cu vederea pentru ca de fapt nu vedeam. Apa imi trecea peste cap, doar nimerisem in singura valtoare din zona. Totul s-a petrecut destul de repede, dar suficient ca sa ma murez total. Rucsacul nu a luat apa la bord din fericire, asa ca schimburile si aparatul foto nu au avut de suferit.
Inca o picatura pisicuto 🙂
this is highway to hell
Unii pe jos, unii pe sus
no, ashe ceva… mai rar 🙂
Ma ajuta sa ma ridic din apa pe un bolovan prietenul meu Duki. Ma uitam in ochii lui albastri ca la icoane, asa recunoscatoare eram ca am ajuns pe bolovan departe de lumea involburata. M-am felicitat pentru decizia parasirii cablurilor cand l-am vazut pe Kelutul plonjand pe spate de la doi trei metri inaltime. Mai bine uda leoarca si cu onoarea spulberata decat zburatoare mandra dar fara pene de pe peretii Galbenei.
Frumusetile naturii incepusera sa ma lase rece. Era umbra, umblau curentii ca prin codru iar hainele de pe mine musteau de apa. Ma schimb de urgenta, aveam de toate la mine, mai putin bocanci.
Urmatorul pe ordinea de zi, Izbucul Galbenei – un ochi de apa de mare diametru, in jur de 7 m, locul unde apele din Pestera Cetatile Ponorului dupa un parcurs subteran ies la suprafata la inceputul cheilor. Mai jos apele se pravalesc in cascadele care au sapat si sapa in continuare Defileul Galbena.
Izbucul Galbenei
Drumul se continua prin padure cu o urcare destul pieptisa. Pe final dam in traseul cu balcoanele si de acolo catinel catinel catre casa. Nu ne grabim desi suntem obositi, zdruncinati si uzi la picioare unii dintre noi. Mai un pas, mai un fleosc fleosc dintr-un adidaso bocanc. Frumoase Cheile Galbenei, m-as intoarce acolo dar dupa o luuuunga perioada de seceta.
Cascada Evantai
Cascada Evantai este una dintre cele mai frumoase caderi de apa din Apuseni si din Romania, formata la iesirea paraului Galbena din circuitul subteran. Apa cade prin doua brate de la inaltimea de 7 m.
Ce dragut sa revad locuri frumoase pe unde am umblat. Dar desi totul era verde si cand am fost eu, prin cheile Galbenei era mult mai putina apa. La voi nu cred ca se putea trece decat pe lanturile acelea, nu? La noi se putea si pe mal, era apa mai mica. Dar de ce sa ratezi distractia? 😀 Si la cascada Evantai era apa mai multa vad – banuiesc ca nu ati intrat prin pestera de deasupra ei. Stiti ca se intra printr-o pestera mai inapoi pe traseu, se mergea prin tunel si se iesea exact deasupra cascadei. E tare frumos. Dar la cum arata apa, nu cred ca s-ar fi putut prea usor.
Era apa multicica, suficienta pentru un potop mai mic. Plouase aproximativ o saptamana fara intrerupere :). Nu stiam ca se iese deasupra cascadei, dar mai bine ca n-am incercat. Ca daca incercam probabil innotam si acu :).
Fain, un blog de munțomani! Faine și pozele! Promit că mai vin pe aici!
hehe, te astept!
E…, super:) Am trecut si eu pe acolo in vara, dar era apa putina si nu era de panica 🙂
Foarte frumoasa zona, am citit cu placere jurnalul 🙂
Multumesc. Eu vreau sa ma intorc acolo dar sper sa nimeresc o vreme mai calda si mai putina apa 🙂
Se pare ca v-ati udat nitel. Am fost si eu pe traseul ala dar la canyoning, adica am luat-o prin apa, la rapeluri, cu echipament de neopren. Ca sa-ti faci o idee am coborat prin cascada evantai. O solutie pt traseele astea “ude” e sa folosesti o pereche de bocanci la care nu tii foarte mult, vechi eventual, si o pereche de sosete de neopren (eu am de la Decathlon). Care e rezultatul? La finalul unei zile de mers prin apa ai picioarele calde, chiar daca sunt ude. 🙂
Nitel e putin spus. Leoarca e termenul potrivit :).