Camden, Sherlock Holmes, Collin Farrell si cabinele telefonice. Desfasurarea actiunii din nou. Londra partea 4.

Fetele sunt la cafea şi tiutiun în bucătărie. Sporovăie de zor. “Dragostea în vremea holerei” curge frumos cu fiecare gură de cafea.  Îmi savurez în cameră licoarea ce îmi învie fiecare dimineaţă deoarece în locul unde tronau dânsele se putea intra doar cu masca de gaze. Geamul inexistent fiind hota trebuia să facă toată treaba. Doar că a fost puţin dovedită de situaţie.

Cu greu şi cu sandvişuri ne dăm plecate. Afară zici că-i toamnă. Poate pentru că suntem în a şaptesprezecea zi a lunii lui Brumar. Spre înseninarea noastră în a doua zi de Anglia, respectiv Londra, se pare că nu vom avea parte de ploaie. Cel puţin nu în prima parte a zilei.

Din păcate şi spre supărarea stomacului meu (salivarele îmi pompează chiar şi după atâta timp numa’ la gândul) mic-dejunul meu englezesc este mai mult decât compromis. N-avem timp tati de din astea, fantezii, culinare. Pe cai că se filmează. Într-un minut şi în pas săltăreţ, încălzire de dimineaţă, ajungem în Kensington High Street la intrarea în Holland Park. Clipesc des. “Niciodată toamna nu fu mai frumoasă.”

 Intrarea în Holland Park

Pe Kensington High Street

Autobuze roşii cu etaj trec pe lângă noi. Oamenii nu se grăbesc pe stradă şi traversează pe unde îi taie capul şi îi poartă picioarele. Atâta dezordine liniştită nu am mai întâlnit până acum. Multe magazine cu echipament montan întâlnim în cale. Nu e nici timp, nici bani în portofel sau pe card nu avem, aşa că aşteptăm liniştite autobuzul numărul X. X pentru că i-am uitat numerotarea. De fapt, să dăm cărţile pe faţă. Nu ai cum să uiţi ceva ce nu te chinui să reţii, nu?

Etajatul vine dar nu prindem locurile acelea bune, în faţă la etaj. Am înţeles că se dau pe noroc… ceea ce e nasol. Poate dacă se dădeau pe bani aveam mai multe şanse. Un Hyde Park tomnatec şi cromatic se desfăşoară sub privirile noastre şi ne îndeamnă să lăsăm toate cele şi să îi străbatem aleile. Ceva totuşi nu mă lasă. Ca să nu zic nu NE lasă că nu ştiu exact simţămintele fetelor. Acel ceva e “bărbaţii în uniformă”. Mergem să vedem schimbarea gărzii la Buckingham Palace. Primul punct pe ordinea de zi. După mai vedem noi.

Din păcate schimbatul gărzii a trebuit să devină primul punct pe ordinea de zi dar pentru a doua zi. În perioada răcoroasă a anului garda se schimbă odată la două zile. Am aflat în timp ce priveam printre grătele tristă o pancartă ce anunţa programul băieţilor. Nu ştiam încă la momentul în care graba paşilor n-a lăsat ochii să se bucure de frumuseţea monumentului Wellington Arch şi nici de aleile din Green Park. Totuşi, fiind la activ al treilea parc pe lângă care / prin care treceam, eram pe cale să devin imună şi insensibilă şi la toamnă şi la alei şi la frunze zburătăcite de vânt şi la orice ţinea de auriul anotimpului viticol. Că până la urmă la asta se rezumă, nu-i aşa? La cules roadele pământului. Hai feteleeee, că pierdem schimbarea gărzii.

Sesiune foto în  Green Park

Wellington Arch

Wellington Arch a fost construit între anii 1826-1830, după proiectul lui Decimus Burton, pentru a cinsti victoria armatelor engleze conduse de ducele de Wellington, împotriva celor conduse de Napoleon, la Waterloo. Cvadriga care încununează arcul este cea mai mare statuie din bronz din Europa şi reprezintă Îngerul păcii coborând din carul de război, fiind opera lui Adrian Jones.

 Traducere liberă: Pare rău fetele. Reveniţi mâine pentru “băieţeii în uniformă”

De la urcarea pe tron a Reginei Victoria în 1837, Palatul Buckingham a fost reşedinţa de la Londra a familiei regale.

iar statuile reşedinţe temporare ale porumbeilor

 Ca fetele la Buckingham Palace. Rog a se observa instrumentele muncii – foaia şi pixu’

Statuia Victoria Memorial atât de aurie îmi ia ochii de departe şi mă întreb cum arată zona într-o zi însorită. Sigur frige în apropiere. Ca fata împăratului, la soare te poţi uita dar la dânsa ba. Nişte panouri solare ar mai trebui pe lângă, să fie treaba treabă. No disrespect, frumos lucrat dar cam prea mult auriu pentru gusturile mele.

Victoria Memorial – statuia Reginei Victoria înconjurată de figuri alegorice precum Victoria, Rezistenţa, Curajul, Adevărul, Dreptatea, Ştiinţa, Arta şi Agricultura.

Cu buza umflată părăsim locul faptei şi ne îndreptăm spre unde vedem cu ochii. Eu şi Luminoasa nu prea mai aveam habar exact unde trebuia să ajungem aşa că ne lăsăm duse de Alexandra fără să comentăm. Întâi admirăm St. James’s Park cu tot păsăretul său, apoi Admiralty Arch (un fel de clădire de birouri), ceva din Trafalgar Square unde vag îmi aduc aminte de un cocoş imens albastru şi urât, nepotrivit deloc cu arhitectura zonei.

Cum necum ajungem la “The household Cavalry Museum” ca mai apoi să urmărim schimbatul gărzii la călăreţi. Adevărat spectacol pe patru picioare. Frumos. Trecem pe lângă monumentul dedicat femeilor din al doilea război mondial, urmează o manifestaţie nepaleză destul de liniştită şi apoi avem parte de o mare holbare către Downing Street no.10. Din păcate primul ministru nu era acasă. A ratat şansa să ne facă bezele de la fereastră. Mă întreb cum a putut să doarmă în noaptea aceea şi încă câteva după.

Parcul St. James a fost conceput pentru a obţine efectul natural nealterat al unui parc englezesc tipic. Un lac cu insule care oferă locuri de cuibărit pentru multe specii de păsări de apă, printre care şi pelicanii.

Uiiiiteeee pelicanuuu

şi raţeleeeee

Indicatoare în St. James’s Park

O parte din  Admiralty Arch

Trafalgar Square. Povestea cocoşului albastru aici

 Schimbarea gărzii la călăreţi

Reporter la manifestaţia de nepalezi

Şi uite aşa din cabină în cabină, din zâmbet în zâmbet, nici nu îmi dau seama când ajungem în Piaţa Parlamentului cu vedere către Marele Ben şi Palatul Westminster. Frumoase clădiri, frumos orologiu, deosebită arhitectură şi brizbrizuri de mare excepţie. Dar aş fi dat orice pentru un ceva mic de mâncare că tare mi se frământa stomacul de foame. Simţeam că nimeni nu mă înţelege, nici măcar hoţii de buzunare despre care am aflat că sunt foarte deşi pe metru pătrat în zona Westminster Bridge.

Neînfricată trec Tamisa pe podul Westminster. Roata norocului (London Eye) se învârte încet undeva în stânga. Admir o tarabă cu suveniruri în timp ce înşir în minte şiraguri de boabe de fasole aurii şi mărgele de cârnăciori asortaţi cu ciupercuţe şi cu bucăţele de sunculita puţin perpelite, cât să prindă gust. În agonia mea London Eye pare o prea mare încercare şi mă ia răul de înălţime numai ce îi privesc cabinele transparente.

 Big Ben, turnul cu ceas, are o înălţime de 98 de metri şi pentru a ajunge la ceas trebuie urcate 334 de trepte. Ceasul are un cadran de 7 metri în diametru şi un minutar de peste 4 metri lungime. Clopotul, Big Ben, despre care se spune că este numit după Sir Benjamin Hall (primul comisionar care a lucrat la construcţie), are o greutate de 13 tone. Sunetul Big Ben-ului a devenit cunoscut în toată lumea ca semnalul de timp al BBC Radio. Turnul nu este deschis spre vizitare publicului larg.

Camerele Parlamentului (Houses of Parliament) sunt cunoscute oficial ca Palatul Westminster, reamintind faptul că ele ocupă locul unui fost palat regal.

Marele Ben şi Palatul Westminster

Declarăm închisă prima parte a zilei. Foamea bate orice. Aproape că ne târâm în căutarea unui local capabil prin serviciile şi preparatele sale să ne astâmpere frământarile. Dar înainte de servicii şi preparate să ne convingă pe toate trei să îi trecem pragul. Nu arată bine, e cu specific Italian, e prea aproape, e prea scump, e închis… eee. Ăsta eeeee. Restaurantul Sherlock Holmes.

Dedicat celebrului personaj creat de către Sir Arthur Conan Doyle este un fel de minimuzeu cu punct de atracţie o sală replică a camerei de lucru a lui Sherlock Holmes şi dr. Watson. Adresa pentru doritori: 10-11 Northumberland St, Westminster, London WC2N 5DB, United Kingdom şi site-ul: http://www.sherlockholmespub.com/history.php

Aici am făcut şi un fel de gafă printre englezi că am intrat şi ne-am aşezat la prima masă găsită fără să aşteptăm să fim invitate. Quelle horreur. Ne-a mustrat puţin chelnerul dar în agonia mea puţin îmi păsa, putea să îmi interzică să intru în UK pentru următorul an.

Alegerile au fost grele deşi meniul era înşirat doar pe o pagină, nu ca la noi la cârciumă unde avem un meniu cât dex’ul (ediţia nouă subţirică). Mă hotărăsc la “Homemade Steak & Mushroom în Ale Pie”. Nu ştiu dacă m-au hotărât ciupercile sau ultima parte dar tare bun a fost. Cât pe ce să egaleze mic dejunul englezesc dar în ultima deliberărilor s-a decis că a câştigat procente nemeritat, pe baza faptului că îmi era prea foame. Tot English Breakfast e câştigător la puncte.

Interesant a fost când a trebuit să accesez toaleta din cauza unor necesităţi ce nu se puteau amâna. Intră dacă poţi, era încuiat cu cheia. Pe care trebuia să o găsesc, doar eram într-un restaurant dedicat unui celebru detectiv nu? Sub presiunea timpului şi a vezicii stăteam cam prost la capitolul deducţie dar cum forţă să sparg uşa n-am avut (da, m-am gândit şi la varianta asta) mi-am frământat puţin ochişorii în jur şi am găsit cheia spre fericire în capătul unei lupe care era într-o casetuţă lângă uşa toaletei. Aleluia.

 Alo, sunt eu. Picasso

 Sherlock Holmes Restaurant

Sir Arthur Conan Doyle

Meniul

 Artisticăreală

Condimente pentru ultimul drum 🙂

Hai că am rezolvat-o şi pe asta. Cum se intră în budă la ăştia oare? Lupa şi cheia spre fericire

Ghiftuite bine aveam o altă perspectivă asupra vieţii de turist. Implica un pat şi multe ore de somn. Daaaar, cum în nici două zile părăseam frumuseţea aceasta de oraş nu ne permitem prea multe lamentări. Au urmat în ordine: Piccadilly Square, Carnaby Street  adiacent pe lângă Soho, o piaţă îngrozitor de aglomerată şi obositoare – Covent Garden Market şi apoi totul s-a pierdut în negura timpului până la momentul în care coborâm dintr-un autobuz supraetajat în Camden. Să menţionez că am reuşit în sfârşit să ne aşezăm în primul rând, la geam, la etaj?

Negura timpului menţionată mai devreme nu îşi are cauza în faptul că a trecut ceva vreme de atunci. Nuuu. Nici atunci, în ziua faptei, nu mai ştiam pe  unde am fost. Vorba Alexandrei care îi împărtăşea tatălui ei la telefon din experienţele sale de ghid londonez aproape cu brevet: “Păi fetele… ştiu pe unde n-au fost că pe unde au fost s-au zăpăcit.”

  O bombonărie care se respectă

 Culori pe Garrick Street

 Is everything Ok?

Drop dead gorgeous, aşa ieşi de la salon

 Ce altceva ne mai trebuie?

Nu mai ştiu cum se numeşte şi nici unde am văzut-o

În sfârşit am prins loc la etaj, la geam, în primul rând. Câte condiţii domne’ să fie omul fericit

Revenind. Camden. Cel mai tare cartier ever. Magazine cu reclame supradimensionate, cai peste tot (varianta statuie metalică mărime naturală sau supradimensionaţi), peştele nostru comunist ce trona mândru pe mileu la un loc cu Chinese food, Mexican and whatever… rock, hippie, classic music… cărţi (The Leaf Storm), lenjerie, bijuterii, arta, anticariat, suveniruri, bufniţe, Alinutza, dantelă, gothic şi new rock. Un mare harcea parcea talmeş balmeş dar fain. Şi la sfârşit relax în barul preferat al lui Amy Winehouse – The Hawley Arms. Moment la care am decis ceva preferinţe pentru bărbaţi cu barbă şi pălărie, Brad Pitt – Snatch style.

Închei scrierea şi adorm, şi atunci şi acum la câteva luni de la întâmplări, cu gândul (nu la Brăduţ, nu nu) că mâine dimineaţă poate o să am parte de un English Breakfast ca la mama lui (regina “mama lui” dacă se poate). Fie să avem o zi cât mai faină şi fie ca toată lumea ce mă citeşte să ajungă la Londra într-un fel sau altul. Măcar pentru… “Boabele de fasole mari şi aurii, ciuperci, două bucăţi de cârnat, felii subţiri de şuncă perpelită uşor cât să se încovoaie în farfurie, o roşie, toate asortate cu un ou ochi cu gălbenuşul puţin moale ce abia aşteaptă să fie spart de feliile de pâine prăjită. Într-un cuvânt, de fapt mai multe, mic-dejun englezesc.”

Urmează pe final câteva instantanee din Camden, cartierul care m-a fascinat.

New Rock

Bocăncei

Welcome to The Dark Side

 Eu cu calu’. Unul dintre ei. Capu’ calului de fapt.

 Mai mulţi cai. Iar la subsol sunt şi  mai mulţi

Calu’ într-o altă ipostază. Cu curu’ 🙂

După atâţia cai merge şi peştele de pe mileu

şi nişte bufniţe

sau una singură, înţeleaptă… It’s not about how you look, it’s about how you see!

în barul preferat al lui Amy Winehouse – The Hawley Arms

Cadoul meu anticipat. Am botezat-o Alinuţa pentru că mi-a adus aminte de fetiţa din bancurile sadice

PS: credit foto, eu & Luminoasa