Retezat, cand se lasa seara peste Valea Rea! (2009)

Ploua ca si cum ar fi ultima stropeala inainte sa apara Noe pe firmament. Lumina frontalei se reflecta in perdeaua de picuri. Nu vad mare lucru asa ca privesc in pamant si la picioarele partenerului de drumetie. Ce-o fi fost in mintea mea? Cum am calculat timpul necesar traseului daca de o ora si ceva jucam in filmul “Cei doi somnambuli ai Retezatului”, varianta castigatoare la Zmeura de Aur?  Care era planul de bataie? A da, eu l-am facut:

Cabana Pietrele – Cabana Gentiana – Bordul  Tomii – Lacul Pietrele – Saua Bucura – Varful Peleaga – Varful Papusa – Capul Vaii Rele – Portile Inchise (n.a.: pentru mine ferecate cu lantu’ petrecut de treizeci de ori pe putin) – Lacul Gales – Cabana Pietrele.

Papushe si posetul la Cabana Pietrele

Dimineata ma prinde in ipostaza patentata, cu NU in brate. Prima zi incununata de realizari ma obosise suficient. In vis dar si in meandrele concretului ma asteptam sa rasara bolovanii Lolaiei inclusiv in baie, printre patratelele de sah ale pardoselii din Vila Stanisoara. Posibil ca viziunile sa fi avut radacini si in palinca de Ardeal, nu bag mana-n foc si nici castane nu scot cu ea. Dar in principiu sa fim intelesi: nu cobor din pat, nu mi-e foame, nu vreau cafea si nici macar un traseu azi, sa n-aud de bolovani ca mi se umfla jugulara. Hai poate o omleta si mai discutam.

Ma hotaraste perspectiva unei zile plicticoase la cabana. Nu cu multa vointa in gambe iau rocile cristaline la urcat. Nici ele nu ma iubeau prea tare, mai sa-mi frang gatlejul de cateva ori la ce obstacole invizibile pentru un neatent ridicau. Ne afundam in bancuri deocheate si in padure, care se prezenta intr-o forma fizica de invidiat, plina de muschi. Atat de multi erau incat aratau toate punctele cardinale, nu numai nordul cum s-ar cuveni.

Creste muschiu peste tot

Zici ca-i meduza

Adapatoare de turisti la Gentiana

Poza cu ciuperca (din punctul meu de vedere cea mai frumoasa poza a turei. Autor Cristi)

fata verde cu paru padure

Dupa Gentiana, cateva zeci de metri altitudine si un podet iesim la lumina sau mai degraba la ceata. Printre aburi apare cuminte Lacul Pietrele. N-am rabdare de el asta-i clar. Proasta zi mai am, mormai doar pentru mine iar cu voce mai ridicata imi manifest dorinta de a asculta niste Godsmack. Culmea, s-a indeplinit asa ca… I stand alone.  Incep mai vartos decat ma asteptam urcusul spre Saua Bucura. Pietricele multe si alunecacioase incearca sa-mi intrerupa avantul dar le calc in picioare fara mila si fara numar… because Inside I stand alone (zi-le Sully).

Podetul peste Pietrele

Odihna si tratament in Retezat, lacul Pietrele

din pacate odihna poate fi si eterna

Monocromie in Saua Bucurei

I stand alone

In Saua Bucurei servim pozele de rigoare la set de promotie cu o gustare si pe cai ca se filmeaza, haiducii lu’ mii de bolovani. Burnita ce se-nfiripa cu fiecare metru luat altitudine ne incurajeaza sa tinem ritmul alert, galopant. Hai hai, genunchii la piept. Marele Black Beauty in persoana ne-ar fi invidiat, asta daca reusea sa ne prinda cu privirea.

Peleaga a fost minunata prin simpla sa prezenta. I-am vazut doar solul cu-o naframa-n varf de tabla ce ne anunta ca suntem la 2509 metri si nu vedem nimic. Deunazi ma gandeam cum ar fi daca indicatorul de pe varf (orice varf dar acum sa consideram ca e Peleaga) ar avea urechi (sau macar o cutie neagra). Sigur ar surprinde remarci savuroase, de genul:

–          Vai, ce frumos. E ceata. Vad nimicul in cea mai pura forma.

–          Nu mai pot frate, m-a secat. Cine-o mai urca Peleaga, cine-o mai urca Peleaaaaga?

–          Am ajuns?

–          Hai si acum o poza de FB

–          Ok. Am ajuns si pe asta. Macar are peste 2500 nu?

–          Minunat. Hai sa mergem.

–          Mi-e foame. Parca trebuia sa luam pauza de masa pe varf.

–          As bea o bere

–          I’m the king of the world

–          Si ala? Cel de acolo, care se vede printre brazii aia cracanati, ce e? Gata, maine mergem.

Peleaga cu o naframa in varf de stalp

Zanele Retezatului sau … ielele, vrajitoarele pana-n zori, dupa preferinte

Dar sa revenim cu picioarele pe roci cristaline si in ceata uda, rece si reumatica. Peleaga nu se-nghesuie sa ne faca placuta sederea pe cei 2509 metri ai dansei asa ca decidem sa luam masa in Saua Pelegii. Panoramele clare si graitoare ne insotesc. Niciodata ceata nu fu mai fotogenica si toamna mai frumoasa, vorba lui Arghezi cea frumos cantata de celalalt Tudor, Gheorghe. Asezati dupa un bolovan, ca sa nu ne zboare vantosu conservele, infulecam de zor.

Ascensiunea pe Papusa mi-o aduc aminte parca s-ar fi intamplat ieri, poate putin mai romantata de trecerea timpului. Placi subtiri, friabile se spargeau sub picioare, paseam pe farfurii. Poteca serpuia mai rau decat un sarpe dezorientat. Nu mai ajungem odata? Un sobolan imi trece calea si ma sperie. Bolborosesc injurii cu adrese diverse, preferata fiind palinca de Ardeal. Pe masura ce ne apropiem farfuriile se-ngroasa transformandu-se in ditai stancile. Sfarsitul e apoteotic, eu sprijinind cu ultimele puteri stalpul de pe varf si zambind. Papusa pe Papushe (ea 2508m eu 1,58m). Exista ceva mai frumos?  I am the one and only / Nobody I’d rather be.

Papusa la patrat. Ea 2508m eu 1,58m

Nu vad nimic da-s fericita

Am facut-o si pe asta, doi douamiicinciari romanesti in aceeasi zi. Minunat. Hai sa plecam ca ne asteapta Portile Inchise. Uitandu-ma in urma pe mine m-au asteptat mult si bine. Din cauza de frica puternica si imposibilitatea evitarii primului pasaj cu lant de care atarnam deznadajduita pe langa perete (De ce m-ai facut mama cu picioare asa scurte?) decid sa ma intorc. La un moment dat chiar am incercat sa ocolesc acea portiune (Spalatura Papusii pe numele de botez) pe dedesubt dar m-am trezit alunecand spre vale cu pamantul si pietrisul adunat in cadere.  Limpede nu mai judecam. Eram un cocktail de nervozitate, oboseala, disperare si tot asa. Altfel nu imi explic cum am decis ca ma voi intoarce singura atata amar de drum. Din fericire Andrei mi-a sesizat disperarea si sub influente bine de el stiute (caucaziene) a decis sa ma insoteasca. Probabil daca nu era el vrand nevrand mergeam cu toata gasca si ii intarziam mai maxim decat maximul nu ca nu eram deja in intarziere.

(Traseul prin Portile Inchise a fost inchis o buna perioada de vreme din cauza periculozitatii sale si a neamenajarii. Odata cu montarea de lanturi s-a reinnoit marcajul banda rosie reintroducandu-se in circuitul turistic. Sper sa fie ok aceasta informatie – am tot cautat pe net date despre traseele turistice omologate / neomologate din Retezat si la aceasta concluzie am ajuns.)

Spalatura Papusii (autor Irina – traseul la care eu am renuntat)

Taul Adanc (autor Irina – din traseul la care eu am renuntat)

Taul Tapului (autor Irina – din traseul la care eu am renuntat)

Depasind momentele lacrimogene sunt multumita ca am avut grija sa ma documentez asupra traseului back-up. Primul semn de autocunoastere. Banuind ca nu ma vor tine gladiolele prin Portile Inchise din Saua Pelegii detineam la tescherea diamantul, planul de retragere in glorie catre Cabana Pietrele prin Valea Rea – Zanoagele Galesului – Lacul Gales.

Abandonul meu ne poarta din Spalatura Papusii indarat pe Vf. Papusa si apoi Saua Pelegii, loc numai bun de scrutat orizontul. Ceata se ridicase suficient cat sa se vada bine caldarea Vaii Rele. Coboram cu grija-n genunchi pe sub fustele Papusii. Ochii au o miscare circulara in cautarea marcajelor, destul de rare si sterse iar la un moment dat chiar mai multe tipuri decat norma. Pe langa banda rosie mai aparuse un punct rosu. Lacul Gales se intrezareste de dupa o curba la stanga. Cu regret recunosc ca nu imi aduc aminte prea exact aceasta portiune desi de o saptamana sunt in chinuri. Concluzia fireasca este ca revederea lespezilor Retezatului este mai mult decat necesara intru intreruperea framantarilor. E cam asa: “Ce-mi place ori ingrasa, ori e imoral sau creeaza dependenta” cu ultima parte valabila in cazul de fata.

Se lasa seara peste Valea Rea…

Iar ce-i frumos de-acum incepe. Noaptea intra in viata noastra incet incet, iar ghimpele fricii in mintea mea la fel de incet. Frumusetea Galesului nu ma impresioneaza. Apa cu filoane de aur si pietre de smarald sa fi avut ca ma lasa la fel de rece precum un lac glaciar. Incepem coborarea prin jnepenis catre padure. In creierii mei greu incercati totul avea o logica indestructibila: “Vine noaptea, in padure e mai intuneric ca e deasa, pe langa ca e deasa avem si mult de mers si nici macar nu stim traseul. Da, e marcat e bine, dar vine noaptea, padurea e deasa. Suntem doi. OO, a inceput sa ploua. Din ce in ce mai bine. Si vine noaptea.” In traducere libera “Life begins at the end of your comfort zone”.

Nu dupa mult timp intalnim indicatorul la stanga spre Taul dintre brazi (singurul lac din Retezat format prin alunecare de teren si care se afla normal intre brazi). Aveam ceva de ocolit pana acolo iar timpul ne presa asa ca am renuntat. Eu cu parere de rau Andrei fara parere.  Ploaia se intetea, noaptea cadea greu, momentul frontalelor venea, Andreea tremura.

–          Stau eu in fata declar, ca parca ma simt mai bine cu spatele acoperit. De parca primejdia daca lovea clar doar de la spate putea veni. Dupa ceva timp (de fapt cateva minute) constat ca nu-mi place in fruntea plutonului binar, ca frontala nu bate suficient printre picaturi, ca parca misca ceva pe poteca, ca ma impiedic, etc.

–          Mai bine stau la spate. In alta parte oricum nu ma mai puteam duce, poteca era ingusta si nu aveai cum sa mergi cate doi incolonarea ca la gradinita. Decizie mai mult decat corecta. Andrei are viteza la mers din fire iar eu sunt ruda prin alianta cu Usein Bolt atunci cand imi e frica. Aoileo, a trosnit ceva in urma. Tusti. Iar s-aude. Aveam momente cand simteam ca Andrei imi sta in cale asa avant aveam. Sa vezi ca ma ataca primejdia pe la spate. Inca un sprint papushe, inca un sprint.

Ploaia din ce in ce mai deasa accentua comicul situatiei. In afara de primejdia de la spate mai “auzeam” diverse lipaituri din toate partile. Apa batuse goretexu de pe mine, eram uda pana la chiloti. Din cauza de frig scoteam aburi pe gura si dansii imi incetosau vederea. Ma impiedicam cand imi era lumea mai draga. Iar indicatorul mult dorit spre Pietrele nu aparea in viata noastra.

Dupa o serpentina dubioasa coboram pana la paraul Pietrele, il traversam si dam de ceea ce imi doream cel mai mult la acel moment. Indicator ce ne anunta ca mai avem 15 minute pana la cabana Pietrele. Dar pentru ca nu eram suficient incercati a trebuit sa urcam ce coborasem pana la parau, cam 100 metri diferenta de nivel.

Ploua ca si cum ar fi ultima stropeala inainte sa apara Noe pe firmament. Lumina frontalei se reflecta in perdeaua de picuri. Nu vad mare lucru asa ca privesc in pamant si la picioarele colegului. Ce-o fi fost in mintea mea? Cum am calculat timpul necesar traseului daca de o ora si ceva jucam in filmul “Cei doi somnambuli ai Retezatului”, varianta castigatoare la Zmeura de Aur?  Care era planul de bataie? A da, eu l-am facut.